The Other Guys: cine a-nfipt bancu’-n acţiune?!

The Other Guys: cine a-nfipt bancu’-n acţiune?!

Avem următoarea adunătură: doi poliţişti-jmecheri-de-jmecheri plus doi poliţişti wanna-be-jmecheri egal doi poliţişti-jmecheri ieşiţi din cadru plus doi poliţişti wanna be the ultimate jmecheri umplându-ţi cadrul cu jmecheriile lor. În toată ecuaţia, singurul care nu e aşa jmecher e însuşi filmul. Tocmai pentru că s-a vrut prea jmecher.

Lui McKay (scenarist & regizor) îi plac două lucruri care te trag de mânecă, una într-o parte, alta în cealaltă: dialogurile sinuoase şi acţiunea barocă (a se înţelege tot „întortocheată”). Şi porţiile sunt ca la promoţiile de criză: super size. Aşa că n-apuci să râzi bine că deja eşti cu mâna înţepenită pe punga de floricele şi cu ochii mai ceva ca la Grand Theft Auto (că tot îl citează ca sursă băieţii) şi dacă pe parcurs mai apar bancuri, e posibil să râzi cu întârziere şi fix la faza unde ar trebui să fii atent la plot.

Mai ales bancurile sunt atât de ciudate că-ţi vine să bagi filmul la categoria „de autor”. Will Ferrell e clar în apele lui, de asemenea Michael Keaton, dar pe Mark Wahlberg mai bine îl lăsau la secţia body language. Înţeleg intenţiile revoluţionare ale lui McKay, dar un poliţist şi isteric şi dur şi sentimental şi uşor libidinos şi băncos? E un ghiveci indigest. Într-o comedie de acţiune, cel puţin. Las pariul deschis, că cine ştie…

După principiul „viaţa fără poezie e pustiu”, McKay exploatează dialogal cea mai mică ridicare din sprânceană, fapt care-ţi lasă senzaţia că totul e doar un pretext pentru un pic de băşcălie, ca la un Saturday Night Live (că tot a făcut un film pe tema SNL). Adică, da, trebuie să ai carenţe severe de umor să nu râzi la giumbuşlucăriile de condei respective, dar parcă venisei să vezi un film.

Şi nu prea ai cum, că băiatu’ dă pe dinafară de creativitate, de parcă ar fi ultimul film pe care-l face. N-are răbdare să rezolve situaţii, implementează absurd uitând să-l racordeze fin cu restul şi tot ce contează e să mai bage o chestie weird la câte un personaj, cocoşându-l de-a dreptu’.

Şi înţeleg că vrei să te autocitezi cu Pimps Don’t Cry (un short scos tot anul ăsta), dar personajul lui Ferrell era suficient de weird şi fără să fi fost proxenet studenţie. Ca să nu spun că nu se justifică în economia scenariului nicăieri. Ca de altfel, nici faptul că personajul lui Keaton are un copil bisexual care vrea să se facă DJ. Şi exemplele pot continua. Până la urmă, toată chestia începe să arate a parodie.

The Other Guys? Hm… Băieţii care se întind mai mult decât le e filmul. Păcat de bancuri. Sau de acţiune. Fiecare ce preferă.

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult