The Raven – …Şi adevăratul Corb glăsui: Nevermore!

Începe prost, şcolăreşte şi cu aerul că îl ia pe Poe la mişto, că face parodie de el. Faza din tavernă, de „caracterizare”, cu Edgar bătându-se pentru o duşcă de rachiu (pardon, coniac, cică), e uşor neghioabă. La fel şi neinspirata prietenie între el şi un raton (foarte simpatic, de altfel), căruia (giiizzz) îi dă să mănânce o inimă de om luată de la morgă. Apoi, cu toate că e evident că serial killeru care terorizează Baltimore e un mare fan al marelui romantic, două treimi din dialoguri sunt citate, parafraze sau fraze care-ţi strecoară „ştiaţi că”-ul – deci, n-au decât o legătură indirectă cu povestea şi nu fac decât să-i dea un aer de obezitate.

Continuarea e un eşuat în nefiresc şi neverosimil efort de a pune cap la cap câteva din principalele scrieri ale lui Poe sub formă de crime. Un lunatic îi arată astfel scriitorului cât de mult îl iubeşte şi, ca să-l oblige să reia pana, la care a cam renunţat în ultima vreme, îi sechestrează iubita. De ce neverosimil? Dau un singur exemplu: în Crimele din Rue Morgue, criminalul e, de fapt, o făptură superioară omului ca forţă şi agilitate. Serial killeru’ nostru, care reface întocmai set up-ul, n-ar fi fost în stare să facă asta singur.

Nefiresc? Da… Doar ca să bifeze şi Masca Morţii Roşii, scenariştii introduc un călăreţ îmbrăcat ca un schelet printre invitaţii de la bal. E chipurile o cacealma ca s-o răpească pe iubita lui Poe. Fapt pe care nu-l vezi, de fapt, că, deh, cinematograful e arta elipsei. Come on! E una dintre cele mai proaste secvenţe pe care am văzut-o în ultima vreme.

Nu spun, după crimele făcute pe buchea Apocalipsei (Numele trandafirului), după Dante (Capcana lui Dante), fraţii Grimm (Craig Russell, Fratele Grimm), chiar şi după Bosch (7 crime la Roma), Poe era clar un candidat cel puţin la fel de bun. Doar că în film nu despre asta e vorba, ci de încercarea de a explica cu ajutorul acestui alambicat mecanism misterul ultimelor zile din viaţa lui Poe. (A făcut-o, într-un alt mod, cu adevărat plauzibil, Matthew Pearl, în Umbra lui Poe).

Intriga poliţistă, care se vrea cât mai greu de rezolvat, deteriorează grav relaţia, ce putea fi atât de specială, între scriitorul bântuit de viziuni şi criminalul otrăvit de ele. Pe lângă asta, lipseşte fiorul.

Cu toate că-şi dă şi sufletul ca să-i iasă rolul, Cusack îl construieşte pe Poe într-o direcţie greşită, ieşindu-i un personaj de vodevil, dezamăgitor pentru orice fan: nu-ţi livrează nici o picătură din „câinele negru al melancoliei”. Gleeson e şi el irosit pe post de bogătaş care se opune relaţiei dintre fata lui şi Edgar. 

În ciuda eforturilor de a se realiza un thriller de acţiune cu slo-mo-uri pretenţioase într-o atmosferă gothic şi din cauza regiei fără nerv şi a cadenţelor prost stăpânite, filmul nu poate scăpa de aerul de producţie ieftină.

Notă: 6 (dacă îţi arde neapărat de un thriller gothic şi vrei să te familiarizezi cu litera, nu spiritul, lui Poe, merge)