The Rewrite – Compunere pe tema „Cum mi-am petrecut timpul cu gagici, în loc să scriu”

O compunere de școală „pe curat”, ordonată și cumințică, așa cum sunt, în general, compunerile de școală – cam așa se prezintă The Rewrite, care începe, se desfășoară și se termină cu personajul lui Hugh Grant, scenarist cu un Oscar în ’99 și, în prezent, cu filonu’ secătuit. Filmul este atât de centrat pe spiritualul Kheith Michaels, încât e de-a dreptul paradoxal că, după ce demarează cu acesta pe post de narator, voice-over-ul lui își încheie cariera după primele cadre, nu se mai aude deloc, lăsându-ne pe noi să tragem concluzia.

Scenariul despre scenaristul obligat din motive umilitor-materiale să predea (scenaristică!) într-un orășel aflat „la capătul civilizației”, cum se exprimă el însuși (deși, acolo nu-l așteaptă cowboys&indians, ci profesori universitari „grei”), este la fel de prudent, manierat și politicos ca scrierile lui Jane Austen, de care respectivul face caterincă (diferența constând, evident, în faptul că romanele feministei avant la lettre au profunzime, detectabilă la a doua lectură). Uitând că, de fapt, „the last word in screenplay is play”.

Pentru bani, Kheith ajunge să predea ceea ce nu crede că se poate preda – deși el însuși pare destul de bine îmbibat cu teoria oficială, hollywoodiană, recognoscibilă chiar și în sloganurile gen „scrie din suflet ca iasă ceva viu”. („Lecțiile” sale se situează, oricum, într-un nivel care ar putea naște revelații doar celor îndopați cu literatură motivațională orientată spre creativitate.) În răstimp, se încurcă cu o studentă și își intersectează traiectoria cu o purie wannabe-writer (interpretată de Marisa Tomei), doar ca să aștepți ca, la final, să rămână cu asta din urmă (situație rezolvată, însă, cu înțelepciune, ceea ce demonstrează cel puțin exercițiu și/ sau intuiție dramatică). 

O poveste senină într-un orășel cu vreme mohorâtă, The Rewrite reambalează eterna idee a creatorului lovit de blazare în căutarea inspirației pierdute într-un loc în care aceasta, aparent, n-are ce căuta. „Marea” dezvăluire, după clasicul principiu al scenaristicii care vorbește despre adevărata aspirație (cea de care eroul nu e conștient), nu face decât să emasculeze un personaj și așa condamnat la o evoluție previzibilă. Până la punctul în care mă întreb dacă nu cumva au greșit protagonistul.

Într-o tentativă de fish-out-of-water, Kheith e plasat într-un spațiu populat de femei: pe de o parte sunt ispitele (studentele), pe de altă parte o avem pe directoarea stabilimentului, o scorpie bătrână care i-a făcut (la figurat) altar lui… Jane Austen. Situație din care ar fi trebuit să iasă (mult mai multe) scântei, având în vedere că principalul reproș al producătorilor în ce privește ultimele sale idei este că nu abordează un personaj feminin beligerant, un kick-ass: „Un scenariu original ar fi nu cu o eroină care îi rupe pe toți pe genunchi, ci unul în care aceasta și-o fură” (citat aproximativ), observă, malițios, scenaristul nostru. Între noi fie vorba, un adevăr din care puteau ieși chestii (conflictuale) mișto. (Da’ chiar, prea multe Katniss Evergreen în ultima vreme…)

Dacă The Rewrite ar fi fost un (mini)serial, ar fi primit de la mine o notă mult mai bună: situațiile, aflate într-o formulă modulară, ar fi creat așteptări pe măsură, și, în ce privește dialogurile (conducătoare ale unui umor de mai multe niveluri, fain și subțire), am fi avut timp să le savurăm substanța.

Notă: 6.5