The Rite – Şi la Baal, şi la spital!

The Rite – Şi la Baal, şi la spital!

Că maestrul de ceremonii din spatele mai marilor lumii devine uneori infantil şi mai transformă câte un amărât de pământean în ventriloc vorbitor de nşpe limbi vii şi moarte strecurându-i în vintre câte un supus, asta o ştiam de mult. Dar că prea negrele lui slugi îşi plănuiesc vacanţele printre şi în noi cu atâta grijă ca în The Rite e ceva nou. Fiindcă ucigă-l toaca mult-cuibărit în victimele Ritualului îl face de ocară pe versatilul întunericit din Fallen la capitolul respectiv. Chestia asta ar trebui să ne înspăimânte mai rău? Mă scarpin în ceafă ca posedatu’ şi tot ce pot să zic e: măi să fie…

The Rite situează exorcismul la un alt nivel al răzbelului dintre bine şi rău, cu tactici şi stratageme îndelung frământate. Ca şi în bătălie, unde generalul mai şmecher se face că loveşte în infanterie doar ca să ajungă la cavaleria grea. Ritualul joacă necinstit faţă de celelalte filme exorcistice, dându-i cu tifla lui The Last Exorcism (2010), care credea că încheie năbădăioasa epopee umplându-te de fiori cu stilul de fals reportaj-documentar pe modelul Blair Witch Project, adică: realismul cel mai cel. Mai mult, The Rite încearcă să le dea tuturor lovitura de graţie băgând cuvinţelele de la început şi de la sfârşit cu „bazatul pe fapte reale” etc.

So, not an other exorcism movie… So what? Intuiţia îmi zice că fanii genului nu sunt foarte încântaţi. (Care se recunoaşte să-mi dea şi mie un feedback dacă se poate.) Unde e „si dăi, si luptă”-ul obişnuit, cu vome verzi pe pereţi, capete cu proprietăţi de strigiformă şi măscări cât n-auzi în zece licee la un loc?!

În final am înţeles că scenariştii au băgat toată plictiseala aia de la început (clişeistică la modul alarmant) doar ca să arunce nişte ancore ici şi colo pentru ce va să vină, dar am aşa o senzaţie că puteau să taie la greu din chinul ăla inutil.

Nu spun, filmul are şi momente bune, şi în categoria asta aş plasa convorbirea telefonică a ucenicului de exorcist Michael Kovak (Colin O’Donoghue) cu taică-su, care tocmai trecuse pragul. Înfiorător! A se înţelege: frumos…

Îmi place şi povestea cu posedata care ajunge la spital – ceea ce scoate procedura din mediul obişnuit (celebrul dormitor cu o cruce inutilă deasupra patului din exorcismele anterioare). E o variaţiune bunicică – un fel de progres, să zicem. Nu intru în detalii…

Apoi, străduinţa cu care personajul lui Tony Hopkins evită clişeele maestrului împovărat de slăbiciuni omeneşti, prea omeneşti. Totuşi, pentru un Hopkins de nerecunoscut (nu l-am văzut în forma asta de la Tăcerea mieilor încoace) personajul putea fi lucrat mai bine… Dacă tot psihologizăm şi construim personaje „complexe”…

Ce mă calcă pe nervi cel mai rău e coloana sonoră, care, în mare parte, îţi lasă impresia că e o adaptare după un desen animat romantic Disney. Înţeleg treaba cu contrastele (muzică senină, imagini neliniştitoare), dar au greşit eşantioanele.

Concluzia mea: filmul (care putea fi mult mai bun dacă n-ar fi încercat să împace şi capra şi varza) abia ia notă de trecere la rubrica cea mai importantă, încearcă să prindă, dar iar ratează, o bursă la psiho-filozofie, pentru a se transforma într-un thriller uşor grandoman din care exorcismul a cam fost exorcizat. Deci, se poate dormi liniştit după. A doua zi ai uitat totul.

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult