The Spy Who Dumped Me (2018) – Bine ți-a făcut

The Spy Who Dumped Me (2018) – Bine ți-a făcut

Ce bine că azi aproape oricine poate să facă un film, nu-i așa? Nuuu! Nununu! Dacă n-ai vână, poți tu să fi făcut, ca și regizoarea de față, nush câte seriale, că n-o să-ți iasă. Și cu cât mai mare ambiția, cu atât mai abitir iei capcanele la rând. Cea mai perfidă capcană în care cad amatorii e aia când îți închipui că poți să inovezi mai mult decât poți fără să strici mai tare. Mai ales în (sub)genuri riguroase precum comediile/parodiile cu spioni. Să vedem. 

Dacă până la 35 de ani n-a fost și ea, ca toate vulpițele care se respectă, o James Bond girl, Mila Kunis își merită un rol de șpioană/de gagică în film cu spioni, și-au zis producătorii și/sau regizoarea. De acord. 

Mila e Audrey, o duduiță părăsită – crede ea – brusc și inexplicabil de un iubit suspect (cu care ni se arată cum s-a cunoscut cu un an înainte, în flashback-uri inutile și enervante). Și, în timp ce bf-ul face un ban cinstit din șpioneală prin fosta URSS, ea și prietena de bază, Morgan, sunt foc și pară – aproape literalmente, fiindcă îi dau ăstuia foc la lucrușoare. Comedie, comedie, dar asta e o chestie ușor patologică. Nu-i pe genul ăsta de comedie. E doar o situație găsită la prima inspirație ca să mai scoată o glumiță și să introducă un anume obect, acel obect to kill for obligatoriu, pe care l-am mai văzut în jde filme aproximativ sub aceeași formă. Dezamăgitor. 

Și încep să apară tot felul de uoameni răi – bărbați, v-ați prins –, care vor ba obectu’, ba pe șpionu’ Drew, ca să ne mai deruteze umpic – cică mister. Și, la intervale, mai muoare câte unu – bărbat, firește. Girl power, ce știm noi… Și, ca să existe și dat skinny bitch care e de obicei prin peisajul de zi cu zi ca să sucească mințile la bărbații însurați și să distrugă căsnicii, se introduce manechina Nadejda pe post de nemilos-psihopată asasiniță, un clișeu la care se adaugă referințe la filme cunoscute (dar nu neapărat de publicul-țintă). Ca de exemplu, la Terminator. Sau una, mai subtilă (dacă n-o fi, de fapt, o criptomnezie), la Blade Runner – dacă mai țineți minte cafteala dintre Deckard și androida Pris. Cu tot felul de ciudățenii atașate de ea, killerița-clișeu ajunge să fie din alt film – unul mult mai sumbru. Or, asta derutează mai mult decât încântă. Ca și scenele de luptă – chiar OK, luate separat, dar prea violente în context, care e unul mai degrabă light. 

Până la urmă, Mila nu convinge. Unu: n-o ajută scriptul. Trecerea de la starea de gagică fără nimic special (și îmbrăcată în cele mai ireal de nesexy chestii, cum se îmbracă doar femeile de serviciu prin sitcomuri) la cea de șpioană/eroină nu e punctată de nimic – până la urmă, poți să spui că e o victimă/o privilegiată a circumstanțelor de la un capăt la altul. Doi: n-are chimie cu nimeni. (Luată separat, Morgan/Kate McKinnon e OK, dar…) Trei: offf, nu i-a spus nimeni că aerul ăla de (fost) îngeraș-drăcușor din romcom-urile care au consacrat-o NU are nicio legătură cu ce se întâmplă aici. 

Cele mai jignitoare de inteligență sunt soluțiile în situațiile „de criză”: vai, cum știu băeții buni și băeții răi unde sunt ceilalți, cum se decriptează nush ce chestie fără nicio bătaie de cap. Sau faza cu „aduceți grenadele” – nici în serialele pentru categoria 4–7 ani nu găsești așa perle. (Și, bineînțeles, astea nu-s singurele probleme de scenariu. Printre ele nu includem și superprevizibilitatea.) 

Nu m-am hotărât dacă faza cu Edward Snowden e ingenioasă sau doar o găselniță ordinară. (Pentru că atunci când vezi greșeli, ai tendința să le vezi peste tot.) Dar ridic nota pentru un dialog în care personajul lui Gillian Anderson e complimentat – e acolo aproape un fel de cameo. 

Firește, fiindcă e comedie cu și pentru fete, nu puteau lipsi glumele cu scule – probabil, pe falsul motiv că fetele realele nu-s suficient de emancipate. Și, pentru eventualitatea în care fetele își târăsc bf-ii la acest film, s-au introdus și bancurile scato-. (Mă minunam și cu alte ocazii cât de mult se râde în sală la așa ceva.) Și, mbine, mai pentru hipsterițe, glume „culte” gen jocul de cuvinte Balzac–ball sack. Tot o referință cultă, evident, titlul (aluzie la The Spy Who Came In From the Cold, The Spy Who Loved Me etc.) Mai bine aveau un personaj negativ mai conturat. Offf… 

Notă: 5

nota_5.jpg

Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApp, ca să-ți încânți prietenii cu postările noastre și acolo.

Comentarii 0 comentarii

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult