The Three Musketeers (2011) – Toţi pentru unul, unul pentru tonţi!

The Three Musketeers (2011) – Toţi pentru unul, unul pentru tonţi!

Din categoria „filme făcute pentru trailere care-ţi taie răsuflarea”, iată încă o producţie cu acţiune steroidizată şi scenariu frugal – eufemistic vorbind.

După ce am văzut trailerul, cu toate promisiunile alea de highly adventurous făcute de un casting mai potrivit ca oricând (diabolicul Richelieu interpretat de genialul Christoph Waltz etc.), m-am perpelit câteva luni în aşteptarea nemuritoarei poveşti expuse într-o montură atât de spectaculoasă. Iar dezamăgirea a fost direct proporţională cu aşteptarea.

Nu mă deranjează că l-au băgat pe Leo cu ale lui (presupuse) minuni tehnice, ba dimpotrivă, nu mă irită la pupilă că decorurile ţipă a Ludovic al XIV-lea şi al XV-lea (cu toate că e vorba de al XIII-lea), nu mă frământă că Milady n-are înfierat pe umăr crinul defăimător şi nici că Aramis nu-şi ţine mâinile în sus tot timpul („să nu i se umfle venele”), dar mă supără că filmului îi lipseşte cel mai important lucru: ceva care să însufleţească toate astea.

Excepţionala distribuţie e irosită ca o talentată orchestră, dirijată de un afon. Interpretarea lor e fix ca numerele de la circ: sunt spectaculoase, dar n-au nicio legătură nici între ele şi nici cu viaţa performerilor.

În aşteptarea unui nou Resident Evil, Milla i-a şoptit dulce bărbăţelului ei, Paul Anderson, să-i facă un film în care să danseze pe sub/ între lasere (sau ceva asemănător), dar să fie şi o doamnă. Şi aşa the-hate-me-if-you-dare Milady de Winter ajunge o simpatică Lara Croft cu crinolină, bună de orice vrei, numai de urât, nu.

Genialul Christoph Walt (remember Inglourious Basterds?) îl joacă pe Richelieu, pe care ne-am obişnuit să ni-l închipuim spălându-şi derrière-ul cu limbile celorlalţi. Austriacul stoarce până la ultima picătură de substanţă din monocromul cardinal d’Anderson, reuşindu-i chiar şi zâmbetul „motanului care primeşte cheia de la casa unor canari posomorâţi, dar dolofani”, vorba lui Gaiman. Dar cam atât…

Când nu culcă la pământ armatele unui Rochefort cam şvaiţer (un Mads Mikkelsen tare prost exploatat), muşchetarii se luptă eroic cu o plictiseală de dialoguri, cu replicile penibile şi cu relaţiile interumane de o falsitate revoltătoare.

Concluzia: pe alocuri frumos în literă, dezastruos în spirit, deloc mobilizator şi inspirator (aşa cum ar fi trebuit), The Three Musketeers încearcă să fie un crowd-pleaser, doar că singurii în minţile cărora ar avea ceva ecou după vizionare ar fi copiii mici.

nota_6

Notă: 6

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult