The Wanderers (Vânătorul de spirite) 2017 – O lăsăm mai bine pe comedie

The Wanderers (Vânătorul de spirite) 2017 – O lăsăm mai bine pe comedie

Aseară, la finalul proiecției, regizorul Dragoș Buliga și-a exprimat îngrijorarea că poate publicului i s-a părut filmul cam prea asemănător cu serialul pe care îl regizează, Las Fierbinți, având în vedere că aici a lucrat cam aceeași echipă (mai puțin actorii). Ce bine ar fi fost… Urăsc să spun asta, dar n-am încotro: oricare dintre episoadele din LF văzute de mine (și sunt câteva minunate) face de râs această producție cu pretenții și nume sonore, precum cel al lui Armand Assante (a doua oară într-un film românesc, după California Dreamin’). 

Din categoria „știm atâtea încât asta ne încurcă”, cu niște ambiții mult peste măsura pregătirii din preproducție și producție, Wanderers încearcă o poveste riscant de originală pentru genul abordat, îndesând, în același timp, în secvențe diferite convenții bine-cunoscute publicului de pretutindeni. 

Backstory-ul (disproporționat ca lungime, fără dialog, dar pe muzichie, ca să dea poetic-dramatic) e în felul următor: un bogătan neamț, Max Zaleski, se instalează într-un conac transilvănean și vrea să-și facă un nume în industria vinurilor. Fapt total inutil în economia poveștii (poate că băeții de la producție s-or fi gândit să amplaseze produse și nu s-au înțeles la costuri cu vreo casă de vinuri). Fiindcă punctul de interes e aventura amoroasă a bătrâiorului c-o țărăncuță inocent-naivă, care nu se lasă la voia boierului și astfel, în urma unei scene de hărțuială, e omorâtă. Accidental și penibil. (Nu că penibilul n-ar putea avea valoare dramatică, dar aici e doar penibil. Grotesc penibil.) Numai că, într-un fel imposibil de elucidat printr-o logică a bunului-simț narativ, gagica se întoarce din lumea de dincolo și, tot fără niciun cuvințel, slaughterește o întreagă adunare de degustători de vin, inclusiv pe terifiatul Max, într-o scenă cu ceva virtuți la nivel de imagine și care, ca story, ar putea fi un ecou din Masca Morții Roșii a lui Poe. Noi tragem concluzia că între timp tipesa, acum cu o autentică paloare și cu autentici ochi-de-insectă a semnat contract cu forțele răului și că omoară tot ce mișcă, după justul principiu din Interviu cu un vampir: God kills indiscriminately and so shall we. 

În acest moment, backstory-ul se aglomerează cu indicii care îngreunează trama poveștii și iscă confuzii: efectiv, nu mai știi ce se întâmplă. E acolo ceva de proporții mai mari? Something going global? Un preot catolic (jucat profi de Răzvan Vasilescu) avertizează că nu-i de glumă, mai vorbește cu o ființă palidă care plimbă un cărucior fără copil, mai participă la o exorcizare. Treburi preoțești obișnuite în horrorurile de gen, nah. Doar că aici lucrurile nu se leagă nici dacă faci, tu ca spectator, sforțări hermeneutice uriașe. WTF e chestia cu cartea despre diavol?! Horrorul (chiar și ăla deștept, asiatic) e o chestie simplă (și dificilă): creezi un conflict și te ții de el. Aici, nu știi unde e conflictul. Și de ce e nevoie de atâtea personaje: Sorana („ghidul”), diaconul etc. 

Ca pată de culoare, la propriu și la figurat, cu funcție de comic relief (deși asta nu prea iese), un cuplu de tineri sud-coreeni, care au un show despre supranatural. Cei doi, niște simpatici și cu probabil cea mai verosimilă relație. Din păcate n-au o subpoveste a lor. 

Și apare în scenă eroul, Louis (Armand Assante), venerabil killer american de ce-or fi ăia (vampiri, zombi, strigoi etc.). Un jurnalist, prieten, îl angajează să vină cu el în România, la conacul bântuit, să… nu se știe exact care-i scopul și durata vizitei. Să exorcizeze? Să-și dea cu părerea? Să facă parte din juriul Fantomele au talent? Nu știm. Cert e că, odată ajuns acolo, „misteriosul” și blazatul hunter se comportă total ciudat: nu știi dacă face mișto sau e pe bune, așa că mai bine nu râzi, că s-ar putea să-i derutezi și să-i enervezi pe cei din sală care au „decriptat” altcumva scenele. Ascunde Louis vreun secret? Așa se chinuie din răsputeri să pară – aproape că ne face cu ochiul. Oricum, jocul lui Assante (nu că ar fi vina lui) pare să ni se adreseze, fiindcă e total izolat de al celorlalți. 

Ce urmează (într-un decor și o atmosferă altminteri decente, cu efecte decente) este o varză imposibil de descris. Nici n-ar fi spoiler alert, fiindcă ceea ce se vrea a fi cireașa de pe tort, „revelația”, este un WTF, un exemplu de așa nu. Iar, în final, probabil cel mai amatoricesc deus ex machina din câte am văzut… Offff… 

Coloana sonoră (de calitate, dar aplicată de multe ori fără discernământ) mai mult enervează și derutează. Dialogurile, în mare parte în engleză, suferă (ca și jocul) de autism, manierism (prost) și bad language nejustificat. Cel puțin contextual, nu-s amuzante. Ca să nu spun de confuziile „Transilvania-Pennsylvania” și „Austria-Australia”: really? Nu numai școlărești, dar și neverosimile: cum adică ditamai vânătorul de jivine supranaturale să nu știe de locul de baștină al legendarului Dracula? 

Nota e umflată pentru potențialul celor câțiva actori debutanți (fetele, în special) și pentru imagine (inclusiv design, machiaj). 

Notă: 5.5nota_55.jpg

Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApp, ca să-ți încânți prietenii cu postările noastre și acolo.

Comentarii 0 comentarii

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult