The Water Diviner – Furtună-ntr-un pahar de apă

Să ne înțelegem. Russell Crowe e un suflet mare de nu-l cuprinde lumea toată. De-a pururi va sălășlui în inimile cinefile în chip de gladiator sau de matematician schizofrenic. De fapt, în orice apare, bagă un zbucium din rărunchi la care greu reziști. Dar… dar, ce-a fost asta?

Ce-a vrut să spună Crowe aici (regizor și actor în rolul principal) pare clar. Indirect, cel puțin. Mesajul ar fi: ai grijă de morții tăi – la final, avem carton cu explicația: printre cei căzuți în Primul război mondial au fost foarte mulți de negăsit/ de neidentificat. Nu numai că au murit degeaba – ca-n orice război -, dar n-au putut fi îngropați de familiile îndurerate. O idee minunată, demnă de o tragedie antică (a se vedea Antigona). Dar, dar…

Connor (Crowe), cu un talent anume în a depista apa subterană (ceva care se vrea cu un sens profund) e tatăl a trei băieți, la care ține ca la ochii din cap. Vorba aia, pe ei și pe nevastă-sa îi are, în pustiul ăla australian (pe care îl zugrăvește în niște culori atât de frumoase că-ți vine să te muți acolo numai și pentru asta). Dar când vine vorba ca ăștia mici să slujească un ceva (numit aici, pe rând, „regele-țara” și „principiul”), nici nu clipește. Ăștia se duc, ajung în Dardanele și-s căsăpiți de turci. Mămica lor suferă într-un fel de nu-ți dai seama dacă e dusă cu pluta sau lucidă și „decât” se preface, își pune capăt zilelor, iar Connor în sfârșit se urnește să-i caute pe băeți, pe care-i știe morți, să le aducă rămășițele acasă.

Ajuns la Stambul (în plină revoluțiune turcă împotriva învingătorilor), întâmpină probleme din partea autorităților: alea îi zic șezi blând, cară-te de-ndat’ înapoi, că ne ocupăm noi (și, se pare, chiar se ocupă cu găsitul și identificarea cadavrelor). Pe de altă parte, dă peste o Olga Kurylenko, nevastă de turc beligerant mort (dar nu e cu certitudine, ca să fie cu suspans), în primejdie de-a fi măritată cu cumnatul ei, despre care nu apucăm să aflăm care-i sunt scopurile adevărate.

Cu ce se luptă Russell aici? Cu autoritățile anglofone, cu turcii recalcitranți (adevărații ucigași ai copiilor lui, dacă ăștia or fi într-adevăr morți), cu demonii interiori, care-i spun că Ayshe (Olga) e bucățică de neratat și mai las-o dracu’ de căutare, cu vreo îndoială privitoare la succesul misiunii? Enigmă de neelucidat. La fel ca și capacitatea lui de psychic – vede chestii, de la locul faptelor. Dar nu suficient de bine ca să știe exact ce s-a întâmplat, ca să nu se oprească filmu’ la jumate. (Despre asta ai putea spune că-i o convenție, dar, retroactiv, după atâtea nedumeriri, parcă nu-ți mai vine să-i găsești o scuză.)

Nimic nu stă în picioare: scenariul e atât de confuz și – când intră în detalii – atât de stângaci și pueril alcătuit, că trebuie să fii total snob (că, deh, e film făcut de Russell Crowe) – sau distrat – ca să (crezi că) vezi un sens al poveștii (ca să nu mai spun de subploturi). Ritmeme (precum un cuvânt     „magic”, Tunga, din O mie și una de nopți, pe care, ca să vezi, Connor o citea copiilor la culcare) sunt folosite în cel mai bun caz caraghios, dacă nu se pierd pe drum. Impactul civilizațiilor (Orient-Occident) e ilustrat cu glumițe de stand-up comedy: auzind chemările la rugăciune ale muezinilor, Connor o întreabă pe Ayshe ce vând respectivii. (El, care le citea băieților din O mie și una de nopți!) Wtf, atâta ați putut, domnii scenariști?  

Pe lângă niște „licențe” de montaj (trecerea, în montaj paralel, de la întunericul din noaptea bătăliei la dimineața însorită în care Connor „caută” rămășițele fiilor, de te rupe la ochi), avem niște „poezie”, gen derviși învârtindu-se, chestie din misticismul oriental extrem de interesantă, dar căreia, aici eu nu-i văd nicio valoare simbolică, ca să nu mai spun de o jenantă paralelă pe care orice spectator o poate face, între ghicitul surselor de ape și ghicitul în cafea. Dar cel mai și cel mai grav e că nu simți doliul tatălui – iar, dacă te-ai autosugestionat până la final, odată ajuns acolo ți se dă cu tifla.

Peisajele sunt frumoase (și cele din Turcia), culoarea locală și istorică, muncită, jocul lui Crowe – acceptabil, în toată această harababură care – sunt sigur – a avut la bază cele mai admirabile intenții.

Notă: 5.5