The Woman in Black – Buhuhu, dă copilu’ şi te du!

Nu mă pot abţine să nu bag la început două chestii picante din jurul filmului. Unul ar fi că scenarista, Jane Goldman, a avut o emisiune în care investiga fenomene paranormale. (Care sunteţi pasionaţi, vă amintiţi de cine-i vorba şi dacă vă spun doar că e o bucăţică pe la 30+ cu un păr roşu de te ustură ochii.) A doua chestie interesantă: în The Woman in Black cel din 89, rolul principal e al lui Adrian Rawlins, actorul care-l joacă pe tatăl lui Harry Potter, care personaj e născut în aceeaşi zi cu actorul respectiv.

Jane Goldman a muncit serios la scenariu, scoţând în cele din urmă aproape o altă poveste atât faţă de carte, cât şi faţă de prima ecranizare. A făcut o treabă excelentă, super-profi: a reconfigurat nişte personaje (soţia moartă a lui Arthur Kipps, the woman in white, ca să vezi simbolistică), a modificat/ a permutat niţeluş nişte fapte pentru ca finalul să fie mult mai jmecher, a scurtat din flecăreală şi a omorât copiii în feluri mult mai crude decât o făcuseră predecesorii şi, ca atare, aceştia nu mai sunt la fel de simpatici după. Le-a redat aerul de fantomici nasty pe care şi l-au câştigat de ani încoace (vezi Kingdom Hospital). Unora le-ar mirosi aici a convenţional şi/ sau comercial, nu-i condamn, dar pe mine nu m-a deranjat nimic. Ba dimpotrivă.

E chiar interesant cum a construit relaţia copii-femeie în negru, ca şi cum ăştia micii au prins sindromul Stockholm. De asemenea, foarte drăguţe fazele cu fetiţele şi băieţeii care o urmează pe WIB precum copiii din povestea cu prinzătorul de şoareci şi fluierul fermecat: fetiţele calcă pe păpuşi, băieţii calcă pe castelele de nisip.

Pe un schelet mult mai durabil, deci, se aranjează un horror gothic de cea mai bună calitate. Da, avem tot tacâmu’ cunoscut: ceaţă ca smântâna de la ţară, cimitire istovite de cruci şi lespezi grele, pânze de păianjen de două deşte grosime, fantome care se strecoară pe la spate, văzute în unscharf etc. Dar cine se satură de aşa ceva? Mai ales fanii… Ori, pe lângă asta, mai sunt chestii yummy, precum jucărelele cu cheiţă, so creepy (cel care le-a făcut ar merita să primească Oscar) sau o pasăre neagră care plânge şi zice „sea mist”. Iar decorurile şi recuzita sunt atât de tari, că parcă-ţi declanşează senzaţii olfactive.

E ceva măiestrie cinematografică aici. De remarcat un racord între deschiderea unei uşi spre camera muribundei soţii şi trecerea trenului (acelaşi tren care, mai târziu, dezvăluie un moment sinistru), sau lumânarea dusă de Arthur, a cărei lumină se reflectă în ochii unei maimuţici cu tangere, de zici că ochii ei îl urmăresc pe intrus. Sunt multe chestii frumoase. Atracţia satului, fantoma killeriţă, iar e deosebită, cum bântuie ea cu încăpăţânare, fără să spună vorbe de duh, dar foarte elocventă în felul în care terorizează sau în felul în care-şi aruncă fălcile spre bietul Arthur.

Din păcate, ca acting, ex-heripotăru’ nostru a rămas cu ceva reziduuri supărătoare din seria care l-a consacrat: pare ai zice întunecatului spectru haunt me if you dare, că acu’ dau cu protego totalum în jur, şi te las fără pâine. Nu prea se emoţionează ca un bărbat ce mi ţi-a devenit…

Dar, toate-n tot, filmul merită văzut. De cultură generală pentru cei nefamiliarizaţi cu gothic ghost stories, de desfătare pentru fani. Şi nu numai.

Notă: 8.5 (dacă ar fi fost altcineva în locul lui Radcliffe…)