The Words – Eu aştept s-apară cartea

The Words – Eu aştept s-apară cartea

E o glumă, v-aţi prins. La cât de tare m-a impresionat filmul, ar trebui să stau închis trei săptămâni într-o cameră goală cu cartea respectivă ca să mă hotărăsc s-o deschid.

Când faci film despre scris, cum e cazul de faţă, ori compui o weirdăciune genialoid-paradoxală cum e Stranger Than Fiction (2006), care să ţină publicul rafinat cu inima bătând ca la colibri, ori o pui de-un documentar cinstit. Altfel, rişti să te înjure şi iubitorii de literatură şi cinefilii. Nici nu ştii care-s mai a’ dreacu’.

Povestea începe cu Clay Hammond (Dennis Quaid), mare (deja) autor de succes, care începe să citească publicului ditamai romanul şi ajunge să i-l spună pe o treime (deşteaptă chestie). A doua şi a treia treime i le susură unei pitzi-mare-fană, care nu se ştie exact ce vrea de la el (nici până la sfârşit), dar îl cunoaşte pe tip ca pe interiorul poşetei ei.

Începea bine povestea lui Hammond: un tip (fix ca el, ce coincidenţă, tot scriitor) ajunge la succes, dar ce să vezi. Little did he know… Că îl aşteaptă în ploaie The Old Man (Jeremy Irons). Văleu, mi-am zis, să vezi acum film noir thriller. Deja mă furnica pe spate de autosugestie.

Bătrânul din ploaie decide să-l abordeze altădată pe scriitor, pe soare, în parc, la hrănit de porumbei. Şi, după ce-l ia pe după corcoduş pe proaspătul premiat, că ce tare e cartea ta, zbang!: cretinel, cartea aia e scrisă de mine şi tu ejti un ’oţ şi jumătate!

Şi începe şi moşu’ să povestească p-a lui: cum a cunoscut el în paşpatru o franţuzoaică, şi ce dramă a trăit el cu ea, şi cum, într-un moment de despărţire dureroasă, a scris el pe nerăsuflate capodopera pe care acum şi-a pus mucosul din faţa lui semnătura, cum a pierdut manuscrisul şi cum, după aia, subit şi fără nicio explicaţie, ticăloasele-i puteri creatoare au plecat şi nu s-au mai întors (hm…).

Plagiatorul (care, vezi Doamne, e băiat băiat, dar nu s-a putut abţine) îşi face mea culpa, după care se duce acasă (beat) şi se smiorcăie la nevastă-sa. Deci, aici, în punctul maxim al dramei, m-a buşit un râs, nene… Să-l vezi pe beach boy-ul de Bradley Cooper încercând din toată fiinţa lui să se dea zguduit în faţa lui Zoe Saldana – ăsta da spectacol!

Din acest punct, deja bănuieşti ce-o să se întâmple şi chiar aia se întâmplă (adică nimic), deci, ca să nu deranjezi pe cei de pe scaunele apropiate (sau de lene, sau că-i frig afară), mai stai încă 20 de minute până la final.

Filmul n-are niciun strop de umor (voluntar), n-are nici măcar un pic de pielicică (Saldana şi cu franţuzoaica sunt such a waste). Nu mai zic de vreun farmec sau să-ţi facă, subliminal, sete de lectură. Trimiterile indirecte la Hemingway (placa memorială de la Paris, o carte din bibliotecă etc.): fără sens. Cel mai grav e că n-ai cum să te ataşezi de vreun personaj. De cine? De Hammond, care ar fi, de fapt, protagonistul? E absolut sinistru (şi expresia „joacă ca o cizmă” se potriveşte de minune lui Quaid, cu precizarea ca cizma să fie de cauciuc din ăla care scârţâie).

Un film care se vrea captivant, dar nu e mai captivant decât o lecţie de literatură universală pentru clasa a cincea (că mai devreme nu se face). Toată ideea cu creaţia, care se naşte din trăire (a se citi: „durere”): veche, clişeistică şi, mai ales, prost expusă. Oamenii ăştia n-au auzit de Borges şi de postmodernism?

O să vă uitaţi la notă şi o să rămâneţi nedumeriţi: de ce una aşa mare? Pentru curaj, în primul rând (fie el, în acest caz, sinonim cu inconştienţa). Şi pentru Jeremy Irons, care, într-un mod miraculos, îşi salvează părticica lui şi o face plăcută la privit şi auzit. (Borgia al nostru e pe val…)

nota_6.5Notă: 6.5

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult