Third person – Declinări și subjugări

Third person – Declinări și subjugări

Un film (mult) mai complex/complicat decât pare la început (să zicem… în prima oră). Ca să înțelegi toată chestia, la final tre să-ți amintești (și) conținutul primelor secvențe. Chiar și așa, e cazul să mai rumegi la el în drum spre casă.

Dacă zic că-i despre ispășire/ izbăvire prin artă, o dau suficient de abstract ca să nu fie spoiler. Dar cam asta e învățătura în mare, deși dacă izbăvirea respectivă a avut sau nu loc e mai dificil de răspuns – dar nu-i bai.

Titlul sună a thriller (eu unu’ nu pot să nu mă gândesc la The Third Man, din ’49), iar cum a fost tradus la noi – Dragoste la persoana a treia – pare mai adecvat subiectului. Doar că și aici e complicat: sunt destule posibile interpretări. Principala, cea mai la îndemână, trimite la faptul că personajul lui Liam Neeson își scrie jurnalul la persoana a treia – după cum o să vedeți, asta nu-i de florile mărului. Ochii-n patru, că totul are substraturi și subsubstraturi…

Michael (Neeson) e nodul în care se adună niște fire, cu toate că, la o primă lectură, personajul lui e dezarmant de clișeistic: un scriitor american de succes (cu Pulitzer, nah) retras la Paris, departe de nevastă, în loc să încingă tastele, o arde c-o wannabe writeriță, Anna (Olivia Wilde), care ar putea să-i fie nepoată și juma’ de film umblă goală (că și are cu ce). Tot la Paris se învârte foarte nefericita și bătuta de soartă Julia (Mila Kunis), căreia soțul (James Franco) i-a luat copilul. Din considerente care îmi sunt neclare, următorul cuplu se consumă la Roma: americanul Scott (Adrien Brody) intră într-un palpitant de-a șoarecele și pisica cu (atenție) o țigancă din România (jucată de Moran Atias). Oricum, veste bună pentru publicul feminin: pe unde se iubește, se iubește aprig și cu năbădăi. Eu aș zice că-i cam mult sirop, dar nu-i numa’ după mine.

Marea problemă ar fi că de la un moment dat încolo filmul devine obositor și greu de urmărit: e și din cauza coloanei sonore dreamy (e așa dintr-o anumită rațiune, dar noi n-avem nicio vină), dar și din cauză că secvențele încep să aibă aceeași intensitate, același ritm. Astfel că cele aproape două ore jumate zici că-s patru.

Intuiesc o muncă uriașă în spatele scenariului, care ar complexa și pe cei mai versați în domeniu: poveștile, deși banale ca premise, într-un context telenovelistic, sunt frumos meșteșugite, ca și întrețeserea lor (uneori la nivel de simbol). Cu câteva excepții, sunt puține situațiile care par înghesuite forțat, doar ca să se „potrivească”.

nota_7.5.jpg Notă: 7.5

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult