This is 40 – Să tot fie aşa…

Cine s-ar supăra?! Ia să aruncăm o privire: o nevastă bună şi de tăvălit şi de scos la un vernisaj sau de stat la o glumă cu ea în faţa unui păhărel, o ditamai căsoaia, două maşini bune, un magazin de haine şi o casă de discuri (care, ultimele, cică ar fi pe butuci, dar cine-i crede?). Deci, dacă e în titlu vreo picătură de amărăciune, (auto)ironie, resemnare sau orice alt sentiment de pe lista neagră a motivaţionalilor, apăi, să nu fie cu supărare, dar noi nu vedem unde-ar fi buba.

Ce, că unii bărbaţi se abonează la Viagra, sau că nevasta începe să dezvolte o teorie precopernicană conform căreia ea e în mijlocul universului? Sau că vrea „schimbare”, „mai multă pasiune”, „pozitivate”? Că trece mai des pe la psihoterapeut, flirtează cu golănaşii, îţi pune pe masă la micul dejun salată în loc de omletă cu şuncă şi încearcă, pentru prima dată în viaţă, să le facă educaţie ălora mici? Hm… Ce e atât de insuportabil? Te descurci, mai faci un compromis, te scoţi cumva fără să afle. Sau bagi şi tu condiţii, cum face şi Pete (Paul Rudd), de altfel: aha, nu mă laşi să mănânc brioşe, atunci tu nu fumezi. Şi, culmea, ieşi mai câştigat, cu ceva felaţie (na c-am spoilerit!).

Pe de altă parte, din punctul ei de vedere, al lui Debbie (Leslie Mann): Pete e chiar OK, îl mai loveşte dilema dacă Desi (Megan Fox) are sau nu chiloţi pe ea, stă pe WC cu tableta până îl scoţi în şuturi, are un pic de burtică (dar nimic dramatic), ascultă nişte vechituri obosite cărora le spune „muzică”, dar în rest, e funny şi inofensiv, băiat de gaşcă (gaşca fiind, în acest caz, familia).

Ce-i drept, cum necum, din nonproblemele astea, Jude Apatow reuşeşte să adune nişte calupuri de umor bunicele. Chiar dacă nu stai cu sufletul la gură să vezi cum rezolvă Pete şi Debbie chestiunea banilor (că n-o rezolvă, Apatow însuşi îşi dă seama la un moment dat că mai bine o lasă moartă) sau cum se descurcă cu ameninţarea adolescentă întrupată în fiica lor (absolut deloc) rebelă, situaţiile sunt destul de haioase şi, dacă filmul ar fi avut 15 minute mai mult, ar fi putut fi împărţit în 5 episoade de sitcom de calitate.

Nu ştiu de ce în cazul comediilor romatice din ultimii ani avem de foarte multe ori dilema: poveste solidă sau gaguri bune. Adică, dacă lumea râde (nu toată lumea, fireşte), te-ai scos? Şi-ţi permiţi să nu duci până la capăt un subsubplot precum cel în care Pete îi dă lui taică-su un desen de John Lennon să-l vândă, iar apoi nu mai ştii nimic de „opera” respectivă? Hm… (Să fi încercat un mcguffin?…)

Sigur, dacă nu vă deranjează că povestea nu duce nicăieri şi dacă vreţi un umor bunicel, cu ceva tuşe de subversivitate apropo de marile tabuuri ale familiei americane, This is 40 e o opţiune. Savoarea, o să vedeţi, o dau personajele secundare: tatăl lui Pete (cu tripleţii săi făcuţi în eprubetă), copiii (cea mică, Maude Apatow e a natural) şi personajul Melissei McCarthy. Pe Melissa, Apatow a avut excelenta idee s-o mai pună o dată după începerea genericului de final, cu o improvizaţie bestială.

E un film care binedispune ca o discuţie cu prietenii. Şi atât.

Notă: 7.5