This Is the End (2013) – Să tot fie aşa, cin’ s-ar supăra?

Tre să precizez din capul locului că n-am mai râs aşa de la Pinneaple Express, care, ia ghiciţi, e făcut de acelaşi Evan Goldberg şi are cam aceeaşi distribuţie. Da’ de ce să mint? Am râs chiar mai tare.

That was intense, dude. Evan a scos la atac un arsenal infernal de bancuri şi situaţii cu aluzii la politically correctness şi alte chestii picante şi/sau incomode. Dar tema majoră e: mântuirea şi ce instrucţiuni trebuie să urmăm – dacă le găsim, fireşte.

Din start cea mai ingenioasă idee e să-i pui pe Seth Rogan, Jay Baruchel, James Franco, Danny McBride etc etc, să-şi joace, chipurile, rolurile proprii, de actori cu ego-urile direct proporţionale cu vilele din proprietate. Este absolut bestial de hilar să-l vezi pe imberbul Michael Cera cum o păţeşte oribil fiindcă a păcătuit la greu, inclusiv că i-a ars una peste fund Rihannei (să i se usuce mâna acolo în Iad, unde o fi!!!). Apropo, Rihanna, în scurtuţul ei rol decorativ, e de nşpe milioane de ori mai puţin roboată decât în Battleship (2012). Iar candida Emma Watson o să vă surprindă cu nişte istericale de nevastă ignorată, jefuind băieţii de băutură şi stricând o „capodoperă”, un penis-statuie (ca să vezi până unde ajunge castrarea simbolică).

Deci, ideea e că se pune de-o Apocalipsă, urâtă şi populată de bestii. Şi primejdii venite de unde nu te aştepţi. Seth, Jay, James, Jonah Hill şi Craig Robinson rămân blocaţi în vila lui James. Proviziile sunt puţine (jumate din ele sunt iarbă şi băutură, evident), iar golanii ajung aproape să se bată pe un Milky Way. Şi pe o revistă porno – că internetul s-a dus pe p… Situaţiunile le pun prietenia la grea încercare – ceea ce nu e deloc imprevizibil, dar cum ajung ei să se alinte unul pe celălalt e epic.

La un moment dat, ateii de ei, care au dus-o în huzur toată viaţa, îi ia cu frison – că să vezi că ce zice în Cartea Cărţilor e adevărat. Nu că ar fi citit-o vreunul, dar au mai auzit şi ei pe la tv. Mai ales că înainte să fie blocaţi, au văzut oameni „supţi” în sus de lumini albastre. „Păi, noi suntem băieţi buni, suntem actori, facem lumii bucurii. Mda, dar şi câştigăm mai mult decât toţi la un loc.” Crizele lor morale sunt puse poate într-o lumină prea grotescă pentru gustul meu, dar dau bine în peisajul parcă desprins din Bosch.

Mă mănâncă să zic în ce ipostază o să-l vedeţi pe Channing Tatum. Dar mai bine tac. E de râs homeric. Şi potrivit de misogin, am filozofat eu, având în vedere, printre multe altele, că Channy e idolul femeilor de pretutindeni. Ca s-o spunem pe şleau, filmul e mai mult pentru noi, băieţii, care gustăm un umor ceva mai gros.

Notă: 9 (nu-i capodoperă, dar e irezistibil)