Tinker, Tailor, Soldier, Spy – James Bond şi-a anunţat demisia!!!

Chipeşul, elegantul, gentlemanu’ cu toate alea tunate, pre numele lui Bond, James Bond, este foarte, foarte supărat pe filmul lui Alfredson, fiindcă îi pune într-o lumină cenuşie pe colegii săi din MI 6. „E o imagine denigratoare, o lovitură parşivă dată de agenturile suedeze nobililor spioni britanici. În loc să-i arate cum se dau cu Bentley-ul şi sunt curtaţi de zeiţe exotice, mai că nu-i vedem mâncând parizer de pe o pagină şifonată din Times!”, a declarat presei celebrul 007.

Cel mai tare, însă, îl enervează pe Bond că a fost nevoit să vadă filmul de trei ori – a doua oară, şi-a dat seama că trebuie să-şi ia notiţe, ca să fie sigur că următoarea dată va înţelege cine, ce şi cum.

Suedezul Tomas Alfredson are filme să le numeri pe degetele de la o mână şi, de asta, suntem un pic îngrijoraţi. Låt den rätte komma in este un film original şi foarte bine alcătuit. Dar, faţă de acesta, Tinker Tailor Soldier Spy reprezintă un salt uriaş, ca de la un studiu publicat într-o revistă la o carte în trei volume. Păi, ce ne facem cu Alfredson ăsta dacă tot o să crească aşa, ca-n basme? O să avem în curând un nou Orson Welles?

Foarte sincer o spun: pentru mine, subiectul spionărelilor din the cold war e atât de neatractiv pe cât de desfătătoare a fost experienţa (în întregime) cu filmul acesta. Şi asta cu toate că îţi foloseşte RAM-ul la modul nemilos. Nu e vorba doar că dacă ai clipit poţi să pierzi un detaliu semnificativ, ci şi de faptul că trebuie să te descurci cu un jargon de care poate habar n-ai şi că, din când în când, eşti nevoit să recalculezi latitudinile şi longitudinile, altfel te pierzi în anchetă şi aştepţi deznodământul în speranţa că măcar afli whodunnit.

Sunt multe de spus: despre atmosferă, stranie pentru noi, dar atât de palpabilă, despre inovaţia pe care Alfredson o aduce lungind off screen-urile dialogurilor, despre jocul lui Gary Oldman într-un rol constrâns la minimalism, dar cu atât mai criminal. Nu în ultimul rând, despre scenele cu un umor particular (condimentate cu grotesc, tragic şi cinism). De pildă, într-un cadru fix, în dreapta unul e torturat cu sunete în căşti, iar în stânga, supraveghetoarea citeşte în linişte ziarul, cu aerul unei gospodine care aşteaptă să fiarbă mâncarea. Brrrr…

De data asta nici nu ridic din sprânceană că e vorba de ecranizare. N-am citit cartea lui John Le Carré, dar scenariul e aşa de minuţios elaborat, iar amprenta lui Alfredson se simte atât de puternic, încât sunt convins că poţi vorbi liniştit de carte şi de film ca despre două lucruri diferite, fiecare făcut în arta lui acolo. Şi, din moment ce Le Carré însuşi a acceptat un rol cameo în film, înseamnă că i-o fi plăcut şi lui scenariul.

Notă: 9 (nu pot să nu ţin cont că filmul nu prea este entertaining şi că da, are suspans, numai că nu e ăla de-l ştim noi)