Tom Sawyer (2011) – Pe Mississippi-n jos, trece-un film anost

Tom Sawyer (2011) – Pe Mississippi-n jos, trece-un film anost

Preţul unui Tom Sawyer în anticariat poate fi chiar şi o treime din cel al unui bilet la „ecranizarea” de-o comentăm mai jos. Deci: părinte bun, dacă vrei ca puştiu’ tău să ia act de aventurile micului derbedeu care ţi-au încântat copilăria, cumpără-i cartea şi fă-l curios s-o citească. Cât îi ia? 4-6 ore dacă nu sare peste descrieri? Zău aşa…

N-am nicio tuse că ecranizarea e făcută de nemţi în limba lor, despre care (culmea ironiei) Mark Twain zicea că veşnicia a fost creată pentru o putea învăţa. Bravo lor pentru intenţiile nobile: într-un timp în care copiii nu mai citesc, hai să le dăm mură-n gură din clasici. Doar că, aşa cum ştim, uneori îţi iese pe dos. Să fiu eu un prichindel crescut cu Harry Potter şi să văd filmul ăsta, aş zice what’s the big deal?! Şi pe bună dreptate… Pelicula aduce un deserviciu cărţii.

Singura calitate a filmului e că decorurile sunt aranjate nemţeşte, fără să le lipsească nimic, ba dimpotrivă: în conştiinciozitatea lor, meisterii băgară cruci în cimitir, să dea gothic – ce importanţă are că în târguşorul lui Tom domnea, de fapt, un fanatic spirit protestant? Eh…

Ar mai fi că năpârstocii joacă binişor, un pic exaltat, dar probabil aşa li se cere. Până te obişnuieşti cu stilul, ai impresia că uite-acu’ încep ăştia să cânte şi să danseze.

În rest, o încercare eşuată de a-l steroidiza pe Joe Indianul, la modul că îl vor un bau-bau mai mare, şi cum altcumva decât arătându-i mai frecvent mutra-i nesuferită şi vârându-l în sufletul familiei lui Tom? Are chiar un affair cu mătuşa Polly, hahaha, care mătuşă e o purisancă miştocuţă faţă de cum mi-o închipuiam eu. Confruntarea Tom-Joe e mai mult la nivel psihologic, ca şi în roman, doar că aici e neverosimilă şi plictisitoare. Iar finalul ei e o făcătură hollywoodiană fără pic de respect faţă de înfiorătoarea moarte a nativ americanului.

Deşi are acţiune, romanul lui Twain este cumplit de greu de ecranizat, fiindcă substanţa lui stă în psihologia personajelor: aşteptări, spaime, bucurii, sentimentul de libertate. A kiss is just a kiss, vorba cântecului, dar când, în carte, Tom o sărută pe Becky, simţi ceva. În film, un sărut nu funcţionează la fel, trebuie să-i creezi un context magic. Complicat…

Iar, nu mă deranjează că pe Becky o făcură, din blondă, brună, şi cumva mă amuză faptul că o adaptară la timpurile noastre, în care fetiţele sunt mai voluntare şi mai şmecheruţe. Dar nu-mi place că Tom e mai pămpălache decât în carte: păi, cum snopeşte el pe nesuferitul de orăşean fiindcă a îndrăznit să treacă linia? Pfff… Pe asta de ce n-o daţi, meine Herren?!

Şi ce e cel mai dureros: hazul subtil al lui Mark Twain dispare total sub culorile candy kitsch. Geniala scenă a vopsirii gardului, când Tom descoperă legea prin care o treabă nesuferită poate deveni distracţie dacă ştii cum s-o „vinzi”, în film nu reuşeşte să transmită decât nedumerire şi să plictisească.

Doar ca fapt divers: în casting sunt vreo 4-5 români, printre care şi Papadopol, cu vreo două replici monosilabice. Nici nu ştii: e trist, e amuzant?

Unde eşti, copilărieeeee? Ce-ţi făcură ăştia?!

nota_5Notă: 5 (nu de alta, dar să nu-i vedem la corigenţe, cu vreo nouă adaptare după Twain)


Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult