Tomorrowland (2015) – Ia, neamule, insigna, să-ți meargă bine tot viitoru’!

Tomorrowland (2015) – Ia, neamule, insigna, să-ți meargă bine tot viitoru’!

Noua producție Disney duduie de imaginație, istețime, ingeniozitate, e un spectacol de artificii, un roller coaster cu surprize la tot pasul și un impresionant generator de bună dispoziție. Are ceea ce se numește un high concept, un mesaj inspirațional și, în același timp, provocator: în ciuda a ceea ce ne înconjoară, să ne închipuim un viitor (mai) bun.

E ceea ce se întâmplă cu protagonista, Casey Newton (Britt Robertson): o succesiune de cut-uri o arată în aula facultății, unde, pe rând, profesorii de literatură, economie, geo-politică etc. prezintă catastrofele lumii contemporane, în timp ce tipa vrea să pună o singură întrebare: „can we fix it?”. Casey nu se mulțumește însă doar cu întrebările: ca protest împotriva abandonării programului spațial NASA (care-l va lăsa și pe tatăl ei șomer), pune în aplicare mici acte de sabotaj. Este și motivul pentru care va fi recrutată de „cei din viitor” cu ajutorul unei insigne care o pune în legătură cu lumea respectivă, acum în pericol.

Drumul ei se intersectează cu cel al lui Frank Walker (Clooney), un geniu care a trebăluit prin viitor, acum blazat și intens paranoic (fapt care-l face simpatic, evident). Aflăm și povestea lui (a cărei pondere e un pic cam mare, amenințând bucata protagonistei): în 1964, pe când era un mucos visător, ajuns la un târg internațional de invenții, îi prezintă un jetpack lui Nix (un Hugh Laurie pe rol și cu multe de spus). Deși jucăria funcționează și nu funcționează, Athena, care pare a fi fata șefului, consideră că Frank a trecut testul și îi dă insigna care îl va aduce în misterioasa lume de mai încolo. Nu dăm prea tare cu spoiler dacă divulgăm că puștiul se îndrăgostește rău de simpatica pistruiată. E și firesc, având în vedere că Athena (Raffey Cassidy) e cel mai mișto personaj din tot filmul: inteligentă, empatică, haioasă, cu dark side și – cel mai important – imprevizibilă 100%.

Urmăriri (care pe alocuri trimit la Terminator), arme futuriste care fac prăpăd, androizi ticăloși (cărora le zice audio animatronics, o temă Disney mai veche), țopăială dintr-un timp în altul (cu specificații tehnice foarte detaliate, gen o să rămâi fără zahăr în sânge), toate te fac să te întrebi în permanență ce urmează, cu ce o să ne mai wow. Iar așteptarea e răsplătită minut de minut, cu o avalanșă de situații care, la un moment dat, ajung să copleșească. Poate n-ar fi stricat câteva momente de calm. Firește, mă gândesc la bietul public adult, fiindcă cei mici pot să ducă.

Viitorul arată (costume, decoruri, regim luministic) ca în S.F.-urile anilor 60, când (se presupune că) lumea era mai optimistă și visa mai mult. Tonul pozitiv, coloana sonoră care uneori amintește de fantasies, dialogurile cu un umor cumințel, călduț, toate susțin ideea principală. În deschidere, Frank Walker (Clooney) se adresează unei audiențe off screen și, la un alt nivel, nouă, de fapt.

După ce trece efectul, când iei la bani mărunți scenariul, îți dai seama că are destule probleme. Printre acestea ar fi niște exagerări inutile și poate chiar contradictorii care privesc forțele antagoniste, iar povestea Frank & Athena fură show-ul într-un mod nepermis, iar bucata lui Nix e prea înghesuită pe final. Pe de altă parte, Clooney ar fi putut fi exploatat mai bine.

Dacă mesajul anti(post)apocaliptic, antidistopic nu vă convinge, luați-l ca pe un simplu adventure: e un regal din acest punct de vedere. Iar copiii o să-l adore.

Notă: 7.5

nota_75.jpg

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult