Total Recall – Cele rele să se spele…

Total Recall – Cele rele să se spele…

…Cele bune să se-adune! Pentru momentul în care o să apară implanturi de amintiri, eu am deja pregătită o listă cu ce vreau să fi fost şi să fi făcut până acum. Şi dacă se poate să se scrie peste altele care nu-s tocmai premium, cu atât mai fain! (Oricum, după logica SF-ului conspiraţional, nu ştim dacă timpul acela n-a venit şi dacă n-avem deja amintiri false, sau o viaţă falsă în întregime, ca în Matrix, right?)

Dar în povestea noastră, lucrurile sunt exact pe dos. Pe Douglas Quaid (Colin Farrell) îl iau de la bine şi-l bagă la mai rău. Din spion vestit ajunge un fiteşcine, ce-i drept, c-o nevastă bucăţică, însă cu-n job de rahat şi cu beneficii oha. Astfel că e şi normal ca fostul marele spion să simtă în rărunchii lui că ceva nu-i în regulă când meştereşte roboţi („synths”) în loc să-i zdrobească din două croşee. Şi se duce băiatu’ la farmacia Total Rekall să-i dea ceva de cap, că nu mai poate aşa. Ăia: vrei să fii spion? Yep. Fine, dar dacă ai fost spion, ai încurcat-o. N-am fost. Sigur? Sigur. Fii atent, că te verificăm. Ups, ai fost spion!

Când să jubileze omul că uite cine e(ra) de fapt, începe să plouă cu caralii în fruntea cărora nimeni alta decât nevastă-sa, care şi ea e spioană – locul al doilea pe federaţie, imediat sub el!

Nostimă mişcare din partea regizorului Wiseman: din vechiul Total Recall (1990, cu Schwarzenegger în rolul principal) două personaje au fuzionat într-unul – în 2012, nevasta lui Quaid a preluat şi rolul lui Lori (în 90, Sharon Stone) şi rolul lui Richter (Michael Ironside), prigonitorul, deci e de două ori mai bitchy. Dar ce e cu adevărat picant e că noua Lori e jucată de Kate Beckinsale, soţia lui Wiseman (care Wiseman, întâmplător sau nu, cam seamănă cu Colin Farrell). Deci, avem violenţă domestică sublimată în film. Nice…

Nu e singura mişcare de aerisire a vechiului TR. Pentru a lăsa cât mai mult loc urmăririlor prin decorurile care amintesc de Blade Runner şi Minority Report (ambele, ca şi TR, adaptate după genialul Philip K.Dick), scenariştii au scos din calcul călătoria pe Marte, au scos mutanţii (cu excepţia celebrei femei cu trei sâni) şi au comprimat alte câteva chestii.

Nimic din ce a fost scos nu pare să fi fost esenţial pentru idee („who the f…ck am I”), deci mişcarea pare binevenită. Că, aşa redusă cum e povestea, are mai degrabă aerul unui action, asta e altceva. E vorba de gust până la urmă: poate unora le place că totul se petrece, cu mici excepţii, in real time, de exemplu.

Singurul mare plus al lui TR din 90, zic eu, este finalul apoteotic, de proporţii epopeice, în care Schwartzy luptă cot la cot cu mutanţii rebeli, pierd lupta, dar cu ultimele puteri, uriaşul nostru reuşeşte să-l lichideze pe villain şi să redea atmosfera şi respectiv aerul locuitorilor Planetei roşii. Dar chestii aşa nobile nu se mai întâmplă azi decât în desene animate.

Am auzit voci deplângând absenţa umorului în al doilea TR, fiindcă în primul, Arnold are câteva replici haioase, care au intrat în folclor. Sunt mişto, dar, sincer, nu cred că era nevoie de ceva similar aici. În plus, Colin e mult mai empatic în dilemele lui, iar Jessica Biel se lipeşte mai bine de el decât prima Melina de Arnie Sfarmă-Piatră.

Concluzia: TR din 2012 nu e la fel de complex ca primul, dar în niciun caz nu e mai slab. Merită văzut.

Ca pentru încheiere, am şi eu o nedumerire: de ce arată făcătorul de amintiri ca un scaun electric şi într-o variantă şi în cealaltă? Cine s-ar pune pe aşa ceva de bunăvoie?

nota_8Notă: 8

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult