Transcendence – Scoateți mortu’ din computer, că pute

Cre’ că s-au terminat rolurile de bufon, de l-au repartizat pe Johnny Depp la secția lacrimogenă, deși nici așa nu-mi explic ce tastele mele caută în stupizenia asta de film.

Nici nu-ți dai seama dacă, la bază, există vreo idee bună, atât de nevolnic și chinuit e scenariul. Riscând un sinopsis, lucrurile stau în felul următor. Will Caster (Depp) e mare savant pe inteligență artificială, cu gânduri de salvare a tot-ce-vrei și cu discurs furat de la vreun concurs Miss World (anii 60). Nevastă-sa-l susține, echipa (Paul Bettany, Morgan Freeman, niște papagali aici), de asemenea, teroriștii antitehnologi îl împușcă… Pe moment, gestul e justificat de ceea ce urmează: mintea cea de pe urmă a savantului e uploadată în computer – așa poate să-și vadă de proiecte și să-i ostoiască dorul nevesticii cu „mai îți amintești, my dear”, pe un ton roboțesc sfâșietor. Apoi, plictisit și tracasat de prostia omenească, vrea să îndrepte lucruri, și să se orienteze spre the greater good (despre care și un țânc știe că e relativ), fentând și manipulând bietele creaturi în carne și oase, pe care le citește ca pe dischetele floppy. E clar ca bluray-ul c-a premeditat-o, așa că te întrebi de ce-o fi trebuit să fie împușcat? Parcă te și bucuri c-a mierlit-o, madă’facăru… 

Fiindcă asta nu i s-a părut de ajuns, scenaristul a băgat atâtea răsturnări de situație câte combinații posibile: ba teroriștii sunt ăia răi, ba Will (ca să vezi, că și numele sugerează, păi ne jucăm?!), ba guvernul, ba prietenii, ba… continuați voi. Dacă însă vi se pare că aici „răsturnări de situație” înseamnă „incitant”, „cu suspans”, n-o să vedeți așa ceva. Totul e un fâs prelung și monoton, care, când nu e susținut de șabloane dintre cele mai ieftine, cade în fanstamagorii demne de Bollywood.

Notă: 4