Trei scurtmetraje cu cai putere–Foarte mici schimbări de direcție

…Dar suntem pe drumul cel bun, cred. Sper.  

Nu sunt foarte la curent cu scurtmetrajele românești, dar impresia mea generală e că se bate moneda pe aceleași subiecte, pretexte pentru haz de necaz și exhibarea unor mentalități oricum luate la mișto la fiecare o postare jumate pe facebook. „Neam” săturat, ca să zic așa. 

Piesa de bază este Cai putere (un titlu neispirat, părerea mea), un sm care probabil își merită premiile luate pe la festivaluri (din păcate, nu știm ce alte producții au concurat). Avem o motocicletă care a văzut multe în existența ei, inclusiv anuala „ceremonie” de urcare a ei, pe scări, până la etajul 10, unde va sta pe perioada iernii. Nu e nevoie de explicații (evident, ca să nu ruginească sau să fie furată), deși, da, este o idee de scenariu originală și care promite o aventură pe care de abia aștepți s-o urmărești. La chemarea lui Mihai (Adrian Titieni), stăpânul motorului, patru tovarăși pun umărul la căratul hardughiei, gata să se ia în gură cu vecinii deranjați, să se ia la mișto reciproc, să depene amintiri la o bere. (Da, ați auzit bine: băieții cară după ei o ladă de bere.) Doar că, anul ăsta, drumul are surprize suplimentare: un conflict care izbucnește din interiorul grupului. 

Un al doilea filmuleț, realizat în urmă cu cinci ani și primul în ordinea proiecțiilor, Numărătoarea manuală îl are în centru pe nea Mircea (Alexandru Georgescu), tipul funcționarului umil dar principial, cu o slujbă absurdă: stă la marginea autostrăzii și notează mașinile care trec. Existența sa se complică în momentul în care decide să-l ia cu el pe nepotul său titrat dar fără job, nu înainte de a-l pune să-și scoată cercelul („că mă faci de rușine”). În urma unui incident, principiile morale/ deontologice îi sunt subminate sau, mai bine zis, sunt transformate în opusul lor, dezvăluindu-și astfel inutilitatea: de la „totul e să-ți faci treaba” se ajunge la „scopul tău este un loc de muncă”. Dilemele sunt rezolvate pur românește. 

Preferatul meu este Vocea a doua, cel la care se râde cel mai puțin. (Și cel mai puțin umblat pe la festivaluri.) Gabi (Medeea Marinescu, minunată aici) este asistentă socială la o casă de copii. În preajma Crăciunului, primește vizita mamei fraților Gavrilă, o femeie de etnie romă care lucrează la salubritate. Aceasta vrea să-i ia acasă pe copii pe perioada sărbătorilor, „că acum câștig bani, vreau să fac și eu pe moș Crăciun pentru ei”. Imediat apare problema adevăratului scop al femeii. Iar aici avem un strop de thriller psihologic frumos pus în pagină, încă de la primul cadru, care o înfățișează, în peisaj hibernal, pe Medeea întoarsă cu spatele la noi, absorbită de ceva – ceva ce se aude doar (sunet evocând imagine, foarte important în scurtmetraje, unde sugestia compensează durata). Suntem în preajma unui personaj cu trecut și viață interioară (acolo unde se poate realiza asta fără/ sau în afara dialogului, este fain). Tonul minimalist (dar nu neapărat pastișat), discuția care nu implică un conflict direct (iarăși, un punct în plus), și rezolvarea finală, cu deplasarea problemei morale în afara filmului îmi demonstrează mai multă maturitate cinematografică decât mult mai elaboratele Numărătoare și Cai putere. Care, cu al lor surplus narativ în dauna imaginii audio-video (păcatul multor sm-uri) ar putea fi confundate, la limită, cu niște scheciuri umoristice. 

Scenaristul/ regizorul Daniel Sandu știe să construiască o poveste. Sperăm că lungmetrajul la care lucrează în prezent va fi și operă de regizor. 

Notă: 7