Tron: Legacy – hai să 01011010001 – sper că mă-nţelegi…

Tron: Legacy – hai să 01011010001 – sper că mă-nţelegi…

Când le scoţi maţele lui Gore şi Slash din Quake Arena sau o sacrifici pe lieutenant Kerrigan din Starcraft, nu te gândeşti că e şi ei oameni?! Poate că îi doare şi pe ei, nu crezi?

Uite la concluzia asta, ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face, ajunge Sam Flynn când intră în jocul de computer şi-şi dă seama că acolo nu prea e de joacă.

Sam e fiul creatorului Reţelei, designer-ul jocurilor şi tătuca unui progrămel care creează o lume virtuală perfectă. Bătrânul la un moment dat se încurcă în propria Reţea, fapt descoperit după 20 de ani de către fi-su, care se hotărăşte să facă şi el excursia în virtual. Doar că aici e trimis direct la „jocuri”, ceea ce înseamnă că face pe gladiatorul până s-o găsi vreunul să-i împrăştie biţii prin circuite.

Dacă dai escape, computerul n-o să-ţi efectueze enter, decât poate dacă îi dai tastaturii nişte cola sau cafea, cum se mai întâmplă. Atunci, ce pretenţii are Flynn seniorul de la Clu virtualul, făcut la modul biblic, după chipul şi asemănarea lui? În loc să se bucure că a făcut un program şmecher, care face ce face conform logicii cu care a fost creat, se supără pe el că nu-l înţelege. Păi vrei comunicare? I-aţi un câine, man!

Faza e următoarea… În loc să stea cuminte şi să butoneze din fotoliu, programatorul Flynn intră în lumea creată de el. Numai că în hyberspace-ul plămădit de el însuşi nu e deloc binevenit. Flynn vrea nişte schimbări, iar programul creat, Clu, o ţine morţiş pe a lui, cu „lumea perfectă”. Aşa că lasă la o parte respectul de tată şi i-o zice în faţă: „Tataie, i-aţi RAM-ul de aici că te rebootez, bot ce eşti!” Şi pur şi simplu îi trânteşte portalul în nas şi îl izolează ca pe un virus în carantină şi se întoarce la treburile lui. Care sunt perturbate de apariţia lui Flynn jr. Şi dă-i şi luptă, şi hai cu urmărirea, revederi teatrale, despărţiri teatrale, ieftineli cât cuprinde.

Dar cu astea suntem obişnuiţi. Problema e cu ideea „teleportatului” în computer. Premisele lui Tron mi se par de nivelul unui episod din The Outer Limits, adică uşor puerile, deci am fost impresionat de curajul cuiva de a relua povestea din 1982. Doar că nici acum nu m-a convins. My limits…

Înţeleg cum funcţionează mecanismele în Matrix şi în Surrogates (2009), dar Tron-ul nu-l înghit. Dacă faci o versiune „virtuală” a lui Alice în Ţara Minunilor, ce-ar fi să nu-i spui science fiction?

Ceea ce fusese o curiozitate SF pentru fanii genului, acum o relicvă pe care o poţi studia la capitolul design-ul filmelor de anticipaţie din anii 80, a fost resuscitată într-o poveste uşor mai convingătoare, mai puţin criptică, ca pentru diletanţi, cu efecte spectaculoase, dar inutile. Jocul e dramatic (în sensul naşpa), personajele cam unidimensionale, doar muzica ce mai salvează din atmosferă.

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult