True Grit – o văcăriţă şi câţiva boi

Aveţi nevoie de un umor subtil, memorabil, durabil, care să vă facă să izbucniţi în hohote când vă aşteptaţi mai puţin? Vă prezentăm senzaţionala maşină de excavat umor Coen Bros! Nu numai că generează umor de cea mai bună calitate, dar explorează cele mai obscure unghere şi întotdeauna găseşte cantităţi impresionante de umor pur, pe care îl menţine proaspăt cu ajutorul unei tehnologii speciale! Nu ezitaţi, comandaţi acum!

Că fraţii Coen n-au niciun Dumnezeu (cinematografic), au demonstrat-o de mult. Dar că, în ciuda neastâmpărului experimental, dau dovadă, în continuare, de o capacitate diabolică de a te distra, strecurându-ţi printre dozele de umor evreiesc şi mostrele de înţelepciune rabinică (vezi A Serious Man), acţiune de cea mai bună calitate, asta deja întrece măsura!

Îţi trebuie ceva tupeu să te semeţeşti la John Wayne, dar iată că fraţii o fac şi pe asta, luând la lectură cartea din care s-a făcut primul True Grit (1969) şi arătându-i lui The Duke că ar trebui să-şi concedieze regizorul şi scenaristul. Uzurpatorul lui John, Jeff Bridges, e foarte dornic să dea un nou sens învechitului termen-clişeu pe care-l folosesc criticii când sunt pe spate şi n-au inspiraţie: „monumental”. Rolul lui Jeff e monumental. (Silabisiţi voi, că nu sunt sigur cum se desparte în silabe.) I loved the sheriff! (Nu mi-o interpretaţi :P)

Combinând în paleta lor culorile sobre ale unei epoci puritane, înfricoşate în faţa propriilor orori şi neputinţe, cu culorile vii ale dialogului (în care încap şi poveşti spuse oral, fără ilustraţie, ceea ce arată cât de siguri pe ei sunt Coenşii), regizorii creează condiţii „grele” pentru un western. Şi, cu toate astea, îl ai în faţă: un western clasic ca armătură, bine tensionat.

În această lume dezorientată, în care oamenii legii sunt fanfaroni, mincinoşi, beţivi – şi lista continuă –, o năpârstoacă de 14 ani are o idee fixă: să-l prindă pe cel care i-a ucis tatăl şi să-l dea la spânzurat în oraşul în care a comis crima. Pentru asta are nevoie de un şerif, the meanest. Pe care îl abordează în timp ce acesta e în WC-ul din curte. Coenşii ăştia…

Încăpăţânarea fetei de a-i urma pe cei doi şerifi zgrunţuroşi, nărăvaşi, cârcotaşi şi prost-crescuţi e comică şi înduioşătoare în acelaşi timp. O mică Minervă încercând să manipuleze un ciclop şi un satir…

Dacă Jeff Bridges şi John Wayne mai stau cum stau în balanţă, Hailee Steinfeld o surclasează de departe pe androgina, exaltata arătare din TG vechi.

Coen au modelat-o cu mare atenţie, rezistând tentaţiei de a-i infuza lascivităţi lolitiene. Cu toate că faza cu bătaia la fund pe care i-o administrează Matt Damon cu palma goală (nu ca în TG-ul vechi, exclusiv cu nuiaua), hm… Şi mai devreme îi şi spune că ar fi vrut să-i fure o sărutare în somn. Dar la înfăţişarea de fată de quakeri pe care o are Hailee în ţoalele alea, chestia are mai mult haz decât potenţial erotic.

Coen scutură scenariul vechi de toate inutilităţile, adăugându-i umor (Wayne somând şi împuşcând un şoarece nu e umor), dramatism, grandoare. True Grit e mort! Trăiască True Grit!