Victor Frankenstein (2015) – Intră în priza greșită

Multe organe, suficient de proaspete ca să întoarcă stomacele mai delicate pe dos, zombi-cimpanzei și un castel care te trimite cu gândul la Mordor. Toate, într-o chestie frenetică, de parcă realizatorii înșiși s-au jucat cu fire neizolate. Sună bine până acum. Doar că entuziasmul nu e suficient.

James McAvoy e perfect ales pentru rolul infamului creator al monstrului: cine mai sugerează atâta energie și fanatism dintr-o singură privire? Dacă nu l-ar fi pus să și rânjească dement de câteva ori, era și mai bine. O fi întruchipând el geniul nebun, dar să nu exagerăm. Iar noi avem ocazia să cunoaștem Frankensteinu’ întruchipat de el foarte pe-ndelete, fiindcă suntem în povestea de dinaintea poveștii și-l avem narator pe omul cel mai apropiat savantului, asistentul acestuia, pe… Igor (Daniel Radcliffe), iar aici intervineun prim scurt-circuit: personajul nu există în carte, e importat din alte filme (The Son of Frankenstein și Young Frankenstein). Meta/ hiper-textualitate nefericită, după părerea mea. Se alunecă într-o logică postmodernistă periculoasă pentru genul, „straight”, în care se vrea filmul.

Dr. Frankenstein îl culege pe Igor de la circ, unde e cocoșat și o iubește pe trapezista Lorelei, precum clopotarul de la Notre-Dame pe dansatoarea Esmeralda, adică fără speranță. Fiindcă Igor e, la rândul lui un geniu în ale anatomiei/ medicinei, așa cum i-o demonstrează pe loc. Din câteva mișcări, îl face din cocoșat om normal și purced amândoi, cot la cot, să învingă moartea băgând 220 (sau ce valori or fi fost pe-atunci) în animale croitorite din bucățele. Inspectorul Turpin (Andrew Scott, genialul Moriarty din serialul Sherlock), care investighează niște dispariții de membre de animale, are probleme cu semantica: pentru el, ce face doctorul e„chestie diavolească”, astfel că-și bagă nasul unde nu-i fierbe oala (aproape literal). Un pretext ar fi că, pe când Igor, cam animal pe-atunci, se lăsa evadat de la circ de către Franky, se petrecu crimă. (De prisos să menționăm că respectiva crimă e prea meschină în lumina marilor-descoperiri pentru a mai fi menționată.) Nu e singurul care indispune pe-acolo: în cadru mai apare și tatăl geniului care jap o palmă ăstuia, că se ține de prostii. Ca să nu dau cu spoiler, o să zic doar atât: conflictul principal, că vine din partea inspectorului sau din altă parte e ultraconfuz, fără finalitate și impact. 

În general, Frankenstein e băiat tare bun: i se adresează lui Igor cu „partenere”, iese cu el la sindrofii, îi dă bani de buzunar s-o scoată la cico pe Lorelei (că povestea fără speranță devine, cât ai zice love love, una a împlinirii și nimic nu prea se mai interpune în calea fericirii lor). Doar că e cam prea fanatic – ca să iasă cu divergențe. Și are un backstory-motivație – ca să avem dezvăluire care împinge acțiunea mai departe. Dar nimic care să convingă cu adevărat: Igor eșuează în a ni-l explica pe creatorul monstrului. Care monstru apare la final (în niște coordonate, iar, confuze), iar, după toate aventurile, răsturnările de situație și dueluri, la nivel de dialog, între știință și teologie (destul de neghioabe), te oprești, îți tragi răsuflarea și-ți dai seama că din povestea originală n-a rămas aproape nimic, cel mai rău fiind că mesajul a fost denaturat, mai mult, întors pe dos. Desigur, se cere un sequel. Dar mi-e teamă că o s-o dea în bălării și mai mult.

Victor Frankenstein ar fi mers să fie comedie, o comedie ușurică, cu suspans etc. Probabil la asta s-au gândit și realizatorii în procesul „creației”, fiindcă le-au scăpat multe faze de un umor involuntar înduioșător. (Hăituiala unei maimuțici făcute din bucăți îți aduce aminte de comedii horror fără pretenții gen Zombeavers.)

Imaginea arată foarte bine, iar asta, pe lângă chestii care ar putea fi receptate drept calități de minți neprihănite, ar putea să culeagă niște fani dintre puștii de 11-14 ani care descoperă steampunk-ul și horror-urile de epocă.

Notă: 5.5