whiplash.jpg Din câte am înțeles, regizorul Damien Chazelle (abia ajuns la 30 de ani) are niște traume de pe vremea când visa să devină toboșar. Tot legat de muzică și de frica de a nu greși vreo notă e și primul film semnat în calitate de scenarist, Grand Piano, care îl are în rolul principal pe Elijah Wood (bunuț, cu ceva rezerve). Sper ca, până la următoarea producție, să facă o terapie ceva, poate ne livrează vreo capodoperă de thriller de la care să nu ieși cu urechile țiuind. (Nu că piesele n-ar fi mișto, dar totuși...)

So... Andrew Neimann (Miles Teller, el însuși toboșar once upon a time), 19 ani, probabil virgin, vrea să ajungă un al doilea Buddy Rich. Pe când rupe tobele cu sârg într-o seară, iaca-l aude Fletcher (J.K. Simmons), ăl mai deștept și mai bulangiu prof din academie (Domnu' Vucea, pe lângă ăsta, ar trebui sanctificat). Au greșit o milionime de secundă ritmul? Le face mamele curve. Nu și-au dat seama c-au greșit? Le spune că au fost curvele lui.

Di-a-bo-lic. La modul că acum îți sparge capu' c-un scaun, te scuipă și te face țăran sau homo, acum zice „bravo, hai că promiți”. Te manipulează pe față și n-ai ce să-i zici. Da' pentru Andrew tot ce contează e să ajungă cel mai bun - măcar pentru început. Se vede că i-ar împrăștia cu drag dinții profului, dar stă calm și mărunțește toba. (La un moment dat, zici că-i într-un meci de box: sudoare, sânge - sunt doar de la el.) E minunat cum și-o fură, cum speră, iar și-o fură, o lasă baltă și-o ia de la capăt. Asta zic și eu evoluție.

Frumusețea e că Neimann luptă cu mai multe chestii: cu sine (ca să se autodepășească), cu destinul (diferite obstacole), cu Fletcher, pe care trebuie să-l convingă. Și despre care nu știe dacă îi pune bețe în roate doar ca să-l impulsioneze sau că are boală pe el. Fletcher e un fel de gardian mitologic la porțile muzicii: vrea și nu vrea să te lase, tre să-l convingi că meriți să-ți dea drumul. Altfel, te-ar rupe în bucăți cât ai zice „do”. Sau: un geniu ratat, invidios pe noul venit. Sau amândouă. Fletcher are, de fapt, trăsături din mai multe arhetipuri: threshold guardian, mentor, herald etc.

Până la urmă, Neimann e, la rândul lui, mai mult o personificare. E paradoxul reprezentării geniului: e ca noi și nu e, ne depășește puterea de înțelegere. La final, lucrurile devin ceva mai clare din modul cum e soluționat conflictul. Suntem cumva lăsați în afara scenei. Iar conflictul continuă, sub alte forme, dincolo de final.

Whiplash e un film încântător (la toate nivelurile, mai ales la cel al acting-ului), dar mult prea prudent pentru a fi un film mare. Un minus ar fi în cazul personajelor secundare, cam mute pentru un dialog principal atât de puternic. Apariția simpaticei Nicole (Melissa Benoist) e epurată de orice ar putea înviora obositul clișeu al relației puse în pericol de interese/idealuri mari.

Pentru iubitorii jazz-ului - un must see, evident.

nota_85.jpg  Nota: 8.5


Join us in our attempt to change the world through technology. We're looking for Deep Learning Research Engineers to help us solve intelligence in the most innovative domains out there. Apply today!

Scris de Stefan | Tuesday, 03.02.2015 15:39 Cronica de film

National Cinematografic