wild-card-poster.jpg Există acea specie de extratereștri (v. serialul The Invaders, 1967), cei mai periculoși, care ne iau înfățișarea (inclusiv hainele cu tot ce-avem prin buzunare), și ăi mai perspicace dintre noi ne dăm seama de asta fiindcă respectivii țin degetul mic aiurea sau joacă precum Statham în Wild Card.

Lăsând gluma deoparte, să-l ții în cadru pe Statham singur, fără un viitor pacient al secției de reanimare în proximitatea-i, fără măcar un volan în mână, și să-l pui să-și chinuiască mutra de dur cu expresii melancolic-anxioase nu-i o idee bună. Mai bine plânge de-a dreptul (v. link).

Dar marea ciudățenie a acestui film nu e nici măcar prestația lui mr. Rupe-maxilar, ci faptul că multipremiatul William Goldman (Butch & Sundance, All the President's Men, Marathon Man, Misery etc. etc.) a putut să scrie inepția asta, fără cap și mai ales fără coadă.

Ia să vedem despre ce e vorba... Nick Wild (Statham) este un fel de bodyguard pentru jucătorii de cazinou mai slabi de înger, cu un background nebulos (bate ca Statham cel adevărat, ba chiar și mai pervers, folosind, ca Cichician, ce-are la îndemână), background înecat în dependența de jocuri, de care vrea să se lase, dar, ca un adevărat antierou, nu poate. („Nu-i așa rău să mori. Astfel, scapi din Las Vegas”, glăsuiește profunda-i înțelepciune.) Are și el un vis, care se pronunță când, în moment de restriște, durul nostru închide ochii și se vede în bărcuța lui cu vele mângâiate de soarele corsican. Nah, ar dori un cinci ani de liniște, departe de locul pierzaniei.

Dar poți să te pui cu destinul? Nope. Mai ales când prietena ta (sau ce-o fi, că n-are importanță, doar damă suferindă să fie) o încasează urât de la niște șmecherași. Și nu știi de ce nu vrei s-o ajuți, dar nici de ce vrei s-o ajuți, în cele din urmă. (Nu te uita spre mine, că nici eu n-am înțeles.)

Acțiunea începe, în ciuda așteptărilor pe care le ai de la poster și de la un caracter hotărât ca al lui Jason, pe la minutul 40. Ca după aia să confiște cadrele o lungă, sfâșitoare (suspans?) poveste de cazinou cu visătorul nostru gata să câștige și să piardă șansa lui de libertate. Aici, Statham, plâgem noi, ăștia care nu știm ce potențial psihologic are apariția și semnificația unui decar sau a unui juvete.

Gagica abuzată dispare ca o boare, locul fiind ocupat de un mucos, Cyrus (Michael Angarano, parcă singurul care e de-acolo), al cărui rol e să-l enerveze pe crank și să ne nedumerească pe noi. Personajul este probabil cel mai prost supporting character din istoria cinematografiei.

La fel și finalul, care-ți dă peste cap tot ce-ai învățat, direct sau indirect, din filmul noir, de la care producția de față se revendică. L-am întors pe toate fețele: nu, nu-i văd genialitatea.

Asta nu e tot. Dovada ca și Goldman a fost înlocuit de un extraterestru sunt dialogurile, „jucăuș-fatale”, à la anii de glorie ai gangsta muviului. În mijloc de criză (confruntarea dintre Wild, șmecherașul și un neutru care vrea să știe ce și cum), cărțile sunt date pe față într-un schimb de replici demne de Looney Tunes.

Piesele (unele faine), amestecate cu un d'ameublement soporific, sunt omniprezente, după principiul unde-i muzică nu-i greșeală. Orice s-ar întâmpla în cadru. Minunate sunt și slo-mo-urile - lipsite de sens când e vorba de acțiune (fiindcă tocmai că nu e un film de acțiune!) și cele care se doresc de sugestie psiho, exprimând ezitarea lu' erou' când e cazul. Pfff...

nota_35.jpg Notă: 3.5

Nea Costel, drojdier:

“Până şi eu mă trezesc pe 26 mai ca să merg la vot! N-ai nicio scuză dacă stai acasă!”

Scris de Stefan | Tuesday, 03.03.2015 14:49 Cronica de film

National Cinematografic