Wish I Was Here – Wish I Wasn’t

Wish I Was Here – Wish I Wasn’t

Ce-mi place mie de americanii ăștia din filme… Cum rămân fără bani (șomaj etc.), cum pun de-o luuungă excursie, să le treacă depresia. Vai, sărmanii!

Așijderea și cu Aidan Bloom, actor ratat, prezent la audiții pentru roluri ridicole, tată de doi mici îndoctrinați evreiește și soțul unei hărțuite sexual la serviciu, frate de rulotist și fiu de bătrân nemulțumit de ce lasă în urma lui. Aidan a stat cu naturalețe pe spinarea nevesti-sii din timpuri imemoriale, iar asta trebuia să ne garanteze nouă, spectatorilor, amuzament și/ sau compătimire. Pentru ce simți/ gândești, însă, există un singur termen: „îh”. Nimeni nu-l înțelege pe Aidan și, din nefericire, nici noi.

Ceea ce generează „intriga” este boala terminală a bătrânului: acesta își retrage finanțarea (plătea școala evreiască a ălor mici) pentru a avea bani de tratament. Aidan pare mai afectat de faptul că-i rămân copiii pe cap decât că taxu are cancer. Și, cum ziceam, își ia un concediu de la audiții și o pornește în excursie cu plozii. Ceva ce se vrea, probabil, o călătorie spirituală, de (re)descoperire a inner-ului și a valorilor familiale (ce copii minunați am „crescut”/ ce tată cool avem). Pe drum, se distrează păcălind oameni (ca, de exemplu, să se dea cu un Aston Martin). Plictiseală maximă.

Confuz, lălâu, aglomerat, găurit de clișee și cu situații în care se vede cu ochiul liber cum încearcă să ridice mingea la fileu unor filozofici coelho-ene, scenariul comportă rareori câte o scenă cu ceva substanță. Printre ele, cum e hărțuită nevastă-sa de un limax cu care împarte biroul: se întâmplă doar verbal, dar e really nasty, ca și discuția consecventă pe tema respectivă cu șeful lor. Umorul (în general, cu glume gen „ultimul job a fost la un șampon antimătreață”, „da, și încă mai ai mătreață”) are și momente de inspirație: fratele lui Aidan, proaspăt premiat pentru costumul de cos-player (cosmonaut), arde o cos-playeriță îmbrăcată gen Yeti și e sunat să vină la căpătâiul muribundului său tată.

Tagline-ul („ar fi bine ca unii dintre noi să nu ne mai credem, ca în copilărie, supereroi salvatori, ci și oameni obișnuiți, buni de salvat”), care ia un punct în plus pentru îndrăzneală, e pus în pagină foarte ambiguu: nu știi dacă e revelarea unei „adevărate” (inconștiente) aspirații (trecere de la aparent minus spre plus) sau doar renunțare/ resemnare (minus). Finalul, previzibil de călduț și senin, te lasă cu frustrări. Până la urmă, cred c-au greșit genul: nu trebuia să fie dramedy. Poate că nu orice idee se potrivește la orice gen.

Poate e un fel de film de autor, iar scenaristul/actorul/regizorul Zach Braff are niscaiva probleme în viață (inclusiv lipsa cuiva care să-l vadă în fundul gol, mimând masturbarea). Dar problemele lui ne interesează mai puțin ca buletinul meteo de acum 10 ani. Să-și pună ordine măcar în scenarii.

Notă: 6

nota_6.jpg

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult