Woman in Gold – Unde-i tușa, și mătușa

Woman in Gold – Unde-i tușa, și mătușa

Povestea evreicei Maria Altmann (Hellen Mirren), care a decis să revendice, după 50 de ani, cel mai cunoscut portret al lui Klimt, curge greu, sincopat, iar așteptarea spectatorului e răsplătită abia în a doua jumătate, unde își revelează frumusețile. Amintirile se încăpățânează să se aranjeze în ordine cronologică, împletindu-se cu „prezentul” (ne aflăm în 1998) într-un mod de multe ori lipsit de sens sau cu un sens îndoielnic al oportunului, nu creează conflict necesar înaintării acțiunii sau o face artificial, stereotipic. Exemplu: în prezent, Maria nu e decisă dacă să meargă sau nu în Austria, să-nfrunte-demonii, și apare amintirea în care mătușa Adele (modelul lui Klimt) îi spune că principalul ei dușman e frica și, în consecință, în prezent, se ia o anumită decizie. Hm, convenabil.

Trecutul, de la perioada lipsită de griji, cu fastul vieții vieneze foarte artistice, trecând prin anticiparea sfârșitului, invazia nazistă și începutul persecuțiilor împotriva evreilor, face un film separat, ireal de glossy și punctat de clișee „de efect”, astfel că greu îți vine să crezi că chiar așa s-a întâmplat (întreaga poveste este după un caz real. Pe de altă parte, interesantul personaj al mătușei Adele (o explozie de senzualitate) e mult prea puțin prezent – în carne și oase, în spirit, în efect. Înțeleg că a murit cu 20 de ani înaintea evenimentelor tragice, dar totuși…

Mirren o întruchipează admirabil pe Maria, o bătrânică cochetă, un pic șmecheră, gata să se revolte pentru ca mai apoi să vrea doar liniște – un personaj complex, care însă, încet încet, predă conducerea lui Randy Schoenberg (Ryan Reynolds), tânărul avocat care s-a înhămat la un proces care-i depășesc cu mult puterile. Randy (de altfel, nepotul marelui compozitor și apropiat al familiei Mariei) are o evoluție previzibilă (de la dezinteres la obsesie), dar nu și lipsită de forță. La un moment dat, discursul Mariei la o conferință privind retrocedările de opere de artă ne dezamăgește prin platitudini – vom vedea însă că dezamăgirea slujește unui scop precis: în final, Randy preia ideea și îi conferă acel impactul emoțional pe care-l așteptam.

Este ceva emoție în film – Randy și Maria tind să aibă o chimie în ciuda clișeelor care-i înconjoară, sunt câteva momente care suplinesc lipsa senzației de intimitate din amintiri.

Hubertus (Daniel Brühl), reporter anchetator cu o arzătoare dorință de a face dreptate în cazul celor care au avut de suferit de pe urma naziștilor, este un side kick simpatic, dar nu neapărat și eficient. Dintre personajele episodice, deși are doar două-trei minute, se distinge un judecător jucat de minunatul Jonathan Pryce (Brazil). Austriecii care pun bețe în roate (făcând din proces ceva foarte internațional) sunt suficient de scârboși ca să avem satisfacția să-i vedem puși cu botul pe labe.

Din toată afacerea, cel mai prost iese, normal, autorul portretului, Klimt: nu era nevoie de o biografie, evident, dar măcar câte ceva din care să se înțeleagă de ce face tabloul ăsta, „Mona Lisa Austriei”, suta de milioane, de ce – vorba unui personaj – a ajuns pe magneții de frigider. (Ca fapt divers, în colecția familiei Altmann se afla și un Holbein – abia menționat, deși un Holbein chiar n-are preț.) Din păcate, nici valoarea sentimentală nu e suficient accentuată: până la urmă, mobilul Mariei este dorința de a se face dreptate.

Cum ziceam, dacă treceți de prima jumătate, veți fi răsplătiți: criza și climax-ul sunt construite exemplar, aveți o confruntare juridică de mare clasă, secondată, în sfârșit, de zbucium în cazul amintirilor.

Notă: 7.5

nota_75.jpg

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult