X-Men: Days of Future Past – Dacă și aici e mâncătorie…

‘Ce nu l-au lăsat pe Quicksilver mai mult, ăh? ‘Ce l-au scos așa repede? Că le lua pâinea de la gură, d-aia! Când văzură (văzurăm noi în stop motion, că ei n-apucară decât consecințele), când văzură ‘monstrația lu’ puștiu’ (de aur, băh, nu de argint), i-a luat cu invidie pe sub machiaj și 3D, de l-au scos la pensie pe talent. (Acu’, pe bune, în locul lui Storm (Halle Berry), care e mai mult freza decât prestația, mai bine îl mai lăsau p-ăsta micu’ c-o misiune…)

Adevărul e că-s mulți și tare greu să le dai la toți de lucru astfel încât să nu se calce pe picioare – superputerile tre și ele echilibrate. Oricum, o mișcare isteață a fost să-i scoată din schema (din 2011) pe de-alde Azazel (care-i pe aproape de Quicksilver cu skillu’), Havok și libelula aia, cum o mai fi chemat-o. Care cică au fost uciși pentru experimente. Care experimente le face dr. Trask (Peter Dinklage!), că îi e frică de mutanți (nu se știe de ce, dar poate aflăm în următorul X-M) și vrea să dezvolte o armie roboțească („Santinelele”), să-i țină la respect pe mutăcioși.

Dar cum ne învață un secol de film, robotul e parșiv și tinde spre blestemății, astfel că ne trezim, la începutul filmului, în plină acțiune, într-un viitor postapocaliptic, dar nu-i chiar post-, că încă-i apocalipsă, și mor oameni și mor mutanți, omorâți de mizerabilii de roboți, care-i miros oriunde s-ar afla. Și cum stau ei mutanții între bătălii să-și lingă rănile, își zic, fraților, hai să-l trimitem pe Wolverine înapoi în 1973, să ne aducă o casetă cu ABBA, pardon, să ucidem în fașă producția de santinele. Ca să vezi, asta se poate întâmpla doar dacă o opresc pe Raven/Mystique (750% mai șmecheră ca-n 2011) să-l omoare pe mic-dar-răul Trask. Asta e ca și cum te scarpini pe după cap, dar mai sunt din astea încâlcite, care se descurcă pe parcurs. (Când am auzit că Xavier, care e bătrân și jucat de Patrick Stewart, nu citea minți în 1973, am sărit din scaun că-i minciună, dar p-ormă s-a limpezit ce și cum…)

Filmul e o combinație de spectacol și suspans admirabilă pentru cât e obligat să ducă. Trioul Wolverine-Xavier-Magneto are ceva substanță, reușește să pună niște probleme cât de cât „omenești” (n-ajung ei la nivel de Watchmen, iar limbajul liric se potrivește și nu) și ai parte de gimmicks faine (ia ghiciți ce s-a întâmplat cu JFK?). Un film făcut să placă. La cât mai mulți. Dacă nu aducea, în tema principală, supărător de tare cu Terminator și Matrix, i-aș fi dat mai mult.

Notă: 8