Ciorapul negru atârnat pe becul lustrei a început să fumege. Ieşea un fum pâclos, negru, înecăcios. Ne dorisem cu ardoare să improvizăm un joc de lumini, un soi de stroboscop. Din alea cum vezi prin cluburi. Nu ne ieşise nicio idée. Nu aveam bani să investim în becuri colorate şi în instalaţii de brad. Vândusem sticlele goale de prin cămară pe la punctele de colectare dar tot nu ne ajungeau banii. Și atunci am zis - măcar să obţinem o lumină difuză, bună pentru blues. Să ne putem pupăci în voie fără să observe mama.

 

Trebuia să facem ceva deosebit. Frate-meu împlinea 18 ani. Majoratul! Și tot el, plin de inspiraţie, a venit cu propunerea de a îndesa pe unul dintre becurile lustrei cu două braţe - din aia cu abajururi-crini modelaţi din sticla albastră -  o şoseată neagră. A potivit-o bine pe capul becului. Când a declanşat întrerupătorul am aplaudat amândoi. Obţinusem lumina difuză, discretă. Dansam în cerc în mijlocul sufrageriei şi fumul se înteţise. Pe masa furniruită trasă deoparte, sub fereastră, mama aşezase platourile cu salata de bouef, chiftele mici şi rotunde la care le spunea pretenţios crochete, si ouă umplute. Era încântată că descoperise pe programul ungurilor (MTV – Magyar Televizio, să nu se înţeleagă altceva) cum să aranjezi un bufet suedez. Că noi ne uităm la unguri fiindcă ni se acrise de zgubilitica Mihaela şi de Telejurnal, unde prezentatorii îmi păreau roboţi, fără pată de surâs. La unguri prindeam filme cu Sophia Loren, John Wayne şi chiar filmul cu comisarul Moldovan a lui Sergiu Nicolaescu. Ungurii le sincronizau în draci. John Wayne era cool mărunţind cuvinte ungureşti. Cowboyul ăla solid, din Vestul Sălbatic, ştie limba maghiară?! Dar când l-am auzit pe Gheorghe Dinică ţipând în ungureşte “In vodiuc, Lascorico!” (scris fonetic, cum se citeşte) am râs de am făcut pipi pe mine.

 

Fumul se strecurase până  în bucătărie la mama. De teama să nu fumăm Snagoave sau Carpaţi fără, mama a năvălit în sufragerie strigând “ce dracu e cu fumul ăsta?”  Ne-am desprins din blues şi ne-am uitat toţi în jur de parcă ne trezise din vis. Atunci a văzut mama ciorapul de pe lustră. L-a smuls aşa fumegând şi ne-a aruncat o privire cruntă. “Cine a avut ideea asta idioată?” Iar rupe de spinarea noastră ţeava din plastic de la aspirator.  Că a mai făcut-o o dată când i-am spart bibeloul Balerina.  Când presimţeam că urmează să ne bată ne îmbrăcam cu toate bluzele de trening din dulap şi cu toţi pantalonii. Și aşteptam, aşa căptuşiţi, să o încasăm. Dar mama s-a destins şi a început să râdă. Am râs toţi. Adică aproape toţi. Frate-meu se înroşise că se temea că s-a făcut de râs în faţa iubitei lui. Una Mirela, care se dădea deşteaptă foc şi la care, mai târziu, când frate-meu era în armată, eu îi scriam scrisori de amor. Fireşte că nu le semnam cu numele meu. Fireşte că nu erau din partea mea. I le trimiteam fratelui meu la cazarma din Craiova şi el le expedia în oraşul din care au fost trimise. Dar la altă adresă.

Text trimis de Liliana Sime

Scris de Calin | Monday, 23.11.2009 10:37 Social

National Cinematografic