Concurs TNR: Cînd Ceauşescu a fost huiduit

Cand m-am trezit, m-am indreptat spre biblioteca de cartier, era o coada luuunga! Am stat cam o ora pana mi-a venit randul, alesesem deja 3 carti care fusesera returnate in fata mea, sigur, nu erau niste prospaturi, dar erau niste titluri grozave. Stiam prin urmare ce vroiam, iar in clipa cand ochelarii bibliotecarei s-au ridicat catre mine, pe nerasuflate i-am spus ce doream. Din cele 3 titluri, mi-a dat doua, una era promisa. Cei din spate se foiau nemultumiti, stiam ca si ei vroiau aceleasi carti… Cu un aer victorios si aruncandu-le un ranjet malitios, am iesit. Aveam ce face! Pe drum m-am impiedicat de unii care stateau la o coada lunga, la branza desigur, iar mai departe o vecina s-a oferit sa ma bage in fata, se dadea hartie igienica, si stiti ca nu se gasea… Din pacate s-a terminat cand mai erau doi in fata, timp in care am citit vreo 30 de pagini. I-am multumit vecinei ca s-a gandit la mine, I-am trasnmis regretul ca nu apucase si, fireste, i-am promis ca data viitoare ii voi intoarce favorul daca apuc, caci cei din spate se pregateau sa ma linseze si nu eram sigura  daca voi scapa cu viata.
Dupa aceea, mi-am continuat drumul. In fata blocului, un vecin mi-a soptit conspirativ ca Gelu de la 3 are spray-uri de vanzare. Fara sa clipesc mi-am mai anunat 2 vecine si ne-am infiintat acolo. Am apucat un Irish Spring si o cutie de Coca-Cola. Spray-ul l-am pus in vitrina ca sa-l folosesc la ocazii speciale, mirosea divin, pentru uzul zilnic exista Favorit, obtinut pe sub mana de la o tipa care era prietena cu o vanzatoare.
Am ajuns acasa. Tiganii de deasupra isi dresau cainii, mai aveau 7, vandusera doar 3. Mi-am pus dopurile de urechi obtinute de la cineva care lucra in mediu zgomotos si am continuat lectura. Hait, lipseau 30 de pagini. De unde fac eu rost de paginile lipsa?
Sun la Raluca, n-o are, dar crede ca o are Violeta. Sun la Vio, dar tocmai o citea maica-sa si mi-o va da de indata ce o va termina. Nu pot astepta. Pot veni pe strada ta sa citesc doar ceva? Da, cartea o avea. Astfel am ajuns unde trebuia. Am salutat, am citit, am multumit si am plecat.
Din nou acasa.  De bucurie ca am reusit sa citesc paginile lipsa, dau drumul la radio: “Poporul, Ceausescu, Romaniiiiiiiiia…” Il opresc. Suna telefonul. Era Dana, prietena mea.
•    Uita-te repede la televizor!
Ciudat! Ce o mai fi si asta? Doar nu e nimic la ora asta! Ii dau drumul si Ceausescu turuia ceva, dar surpriza! Cineva il huiduia! Si nu era o persoana, ci o multime! Raman cu ochii pironiti la ceva ce nu credeam sa vad vreodata, dar emisiunea se intrerupe.
O sun pe Dana.
•    Hei, tu ai vazut?
•    Normal! Doar te-am sunat!
•    Trebuie sa ne vedem!
•    Sigur,vino incoace.
Inchid si fug spre ea. Acolo ma impiedic de niste vecine de-ale ei care tipau:
•    Se da nes la pravalie! Repede!
Trec de imbulzeala, sun si raspunde Dana.
•    Hai ca mai sunt cu frati-meu si cu niste colegi de-ai lui.
Ne hotaram sa mergem la Inter, doi cate doi, ca sa nu fim arestati.
Plec cu Dana, urmand sa ne intalnim cu ceilalti 4 acolo.
Pe la Cismigiu, lumini pe cer.
•    Ia uite, Dana, astia arunca cu artificii. Un tip din fata imi arunca o privire peste umar si cu un aer superior ma atentioneaza:
•    Feriti-va de alea ca de dracu’, sunt trasoare, va spulbera!
•    Ce zicea ma, asta? Ce-s alea trasoare?
•    Habar n-am, lasa ca-l intreb pe frate-meu.
Ajungem la Romarta, scutierii blocau drumul, n-aveai pe unde trece.
Ne indreptam spre Arhitectura, unde nu era blocat, ne bucuram.
•    Ce fraieri! Nu stiau ca o putem lua pe aici ca sa ajungem la Inter! Ha Ha!
Dar pe straduta de pe langa Capsa, in directia Arhitectura, se auzea un pacanit ca de mitraliera.
•    Tu auzi?
•    Da, zice Dana. Ei, ca doar nu trage nimeni!
•    Nici eu nu cred. Inaintam si la 5 metri in fata noastra, de dupa zid, cu spatele spre noi, un tip  trage cu o mitraliera. Fara sa se grabeasca, sistematic, de parca asta facea de obicei. Din fericire era cu spatele si tragea in cealalta directie. Nu mai e timp de explicatii. Nu stiu cum, dar brusc ma tin de mana cu Dana si o rupem la fuga in directie opusa. Fugim spre Sala Palatului. Scapam. Aici e mai liniste, dar e plin de scutieri si de niste tipi bine facuti imbracati in uniforme. Langa noi, alti oameni, ca si noi, curiosi, poate dornici de schimbare.
O doamna in varsta l-a intrebat pe un tip dragut in uniforma:
•    Ce se intampla, domnule aici? De ce nu putem trece?
•    Ei, doamna, ce sa fie, se filmeaza.
•    Ce se filmeaza, dom’le?
•    Ei, ce? Un film in regia lui Sergiu Nicolaescu, ce altceva? Duceti-va acasa, ca pe aici nu puteti trece!
Era 21 decembrie 1989, iar a doua zi o luam de la capat cu noi sperante. Multe aveau sa se schimbe, doar Sergiu Nicolaescu nu, caci pe el nu l-au ciuruit…
Text trimis de Vesa Emilia