Este morală clonarea de carduri? Avem dreptul să ne jucăm de-a Dumnezeu?

Oameni de ştiinţă din toată lumea încearcă să răspundă la această întrebare. Clonarea de carduri pune numeroase probleme de natură morală. În primul rând, ai cui sunt banii din cont? Are dreptul cel care a clonat cardul să extragă de la bancomat nişte bani care nu sunt ai lui?

Oamenii de ştiinţă mai conservatori spun că nu. Progresiştii, care de obicei fură la greu din conturile cercetătorilor de modă veche, susţin că practica este morală. Banii ăia sunt munciţi, clonarea de carduri fiind o activitate dificilă şi nu lipsită de riscuri.

Mai mult ţări occidentale au interzis clonarea de carduri umane. Primul card clonat vreodată a aparţinut unei oi care oricum nu putea să-şi memoreze pinul. Oaia avea bani în cont de la o milionară excentrică. Se pare că oamenii de ştiinţă i-au clonat cardul doar ca să-i fure banii, ceea ce pune întregul demers într-o lumină nefavorabilă.

Gurile rele spun că americanii şi ruşi au început clonarea de carduri umane încă din anii ’50. Prima reuşită a fost a americanilor, care i-au clonat cardul lui Stalin, ca să afle pe urmă că oricum contul fusese golit de soţia dictatorului.

Unii spun că, în viitor, clonarea de carduri va fi permisă în scopuri medicale, pentru organe. Mai exact, dacă vrei să cumperi organe de la un copil răpit din Europa de Est, clonezi un card ca să faci rost de bani. Altfel n-ai cum, sumele sunt imense.