Întâmplări de duminică: Boschetarii din Gara de Nord

Am fost azi să aştept un prieten la Gara de Nord. Locul era de nerecunoscut. În primul rând, cred că am nimerit fix duminica în care Gara găzduieşte Congresul Internaţional al Boschetarilor. Practic, găseai azi acolo persoane fără adăpost de toate rasele, credinţele şi orientările sexuale. Cred că erau şi vreo doi-trei hetero.

Majoritatea stăteau la intrarea dinspre casa de bilete şi mâncau fasole cu cârnăciori din farfurii de plastic. Ăsta era, probabil, protocolul. Trebuie să-i fi prins într-o pauză de masă, altfel nu-mi explic cum de nu erau în sala de şedinţe, discutând strategia de dezvoltare pe următorii cinci ani.

Un astfel de congres este o treabă destul de ieftină, pentru că boschetarii oricum n-au nevoie de cazare. Nici transportul nu costă, pentru că vin toţi cu trenul, unde nu numai că nu plătesc bilet, dar mai fac şi un ban în plus, de pe urma cerşitului din compartiment în compartiment.  

* * *

Aflându-mă într-o librărie, deschid cea mai recentă traducere din Woody Allen: “Apărarea invocă nebunia”. Pe pagina de gardă, autorul este prezentat drept un campion al incorectitudinii politice. E greu de înţeles totuşi de ce ar fi un motiv de laudă. Şi Hitler era un campion al incorectitudinii politice, dar nu-l mai ridică nimeni în slăvi pentru asta.

* * *

Unuia dintre boschetari de mai sus (nu Woody Allen, mai sus), care susţinea că, pe undeva, e paralizat, i-am dat nişte mărunţiş. Nu spun cât, că nu vreau să mă laud (fac şi eu ca Videanu). Ce m-a surprins e că banii i s-au părut insuficienţi şi mi-a mai cerut. Probabil că au şi cerşetorii tarifele lor, ca trupele pe care le aduci să ţină concerte.  Unora nu poţi să le dai doar 5 mii, că-i jigneşti, mai bine nu le dai deloc. Argumentul lor este, probabil, veşnicul „În primul rând, te respecţi pe tine.”

Asta îmi aminteşte de o întâmplare mai veche, de pe vremea când locuiam în Grozăveşti. În timp ce aşteptam la semaforul de pe Splai, un cerşetor mai precoce (12-13 ani) mă întreabă dacă am să-i dau o mie de lei. Îi zic că nu. „Dar două mii?” insistă el. Credea probabil că nici nu discut cu cerşetorii care au tarife aşa de mici.