Minions 3D (2015) – Fericirea are chipul rău

Minions 3D (2015) – Fericirea are chipul rău

Stăpâne, stăpâne, mai cheamă-ne și mâne, sună traducerea unui vers dintr-o celebră baladă a minionilor, singurul popor din istorie care caută subjugare, sclavie și muncește de plăcere. Condiția ar fi ca stăpânul să fie dat naibii, un evil master, un arch-villain cum numai unul într-o epocă găsești. Să fie „le Boss”, cum îi spun gălbiorii (cu „e” deschis). Așa cum ne arată mockumentary-ul din deschidere, fabulos narat de Geoffrey Rush, dopuleții au fost fascinați de Putere și încarnarea ei, că e vorba de un T-Rex, un spătos om al cavernelor, Dracula sau… Napoleon. Iar marea lor durere e că nu reușesc să păstreze niciun stăpân: respectivii nici nu apucă să afle că – înfricoșător lucru, altfel – minionii sunt nemuritori, că gata, se întâmplă catastrofa – mai mult sau mai puțin din neglijența drăgălașilor, care, evident, au cele mai bune intenții. 

Debutul poveștii propriu-zise îi găsește pe minioni în cea mai neagră perioadă a lor: se află undeva pe la Polul Nord, într-o peșteră, și n-au mai avut un stăpân de vreun secol jumate. Practic, nu mai au niciun rost pe lume, au căzut într-o depresie soră cu psihoza. În acest moment, Kevin, șeful lor (pe care nimeni nu se grăbește să-l idolatrizeze, că-i de-al casei), are o idee „genială” (cum de nu i-a venit până acum): va porni în căutarea Stăpânului. Și are nevoie de ajutoare – la care se oferă, cu entuziasmul aferent, micul Bob (o să vedeți că-i ceacâr) și Stuart cel ciclopic, rocker sălbatic și cu slăbiciune la hidranți galbeni. Ajunși în cele din urmă la New York, unde descoperă – pe o frânghie de rufe – vestitele salopete de blugi cu care se pozează pe afișe, vor participa la un villain-con („ilegal”, firește), unde se vor lăsa fascinați de superticăloasa Scarlet Overkill (pe care Sandra Bullock o face periculos de sexy). În timp ce, în paralel, minionii rămași au și ei parte de niște peripeții, cei trei delegați și-au cam găsit nașul, fiindcă bestia va profita în fel și chip de naivitatea, entuziasmul și adorația necondiționată cu care aceștia o înconjoară, ca să nu spunem o sufocă. Astfel că acțiunea se deplasează în Anglia, unde Scarlet a pus ochii pe coroana reginei. Poate că vrea și să cucerească lumea, dar deocamdată nu poate dormi din cauza artefactului. 

Minionii nu cer să fie iubiți, dar nici n-ar recurge la sacrificiul suprem cu una cu două, mai ales când simt că stăpânul nu e foarte hotărât că-i vrea prin preajmă. Cu alte cuvinte, țin la propria lor viață, iar instinctul și experiența le mai ordonă și să fugă, mai ales când sunt hăituiți de o gloată de antagoniști din toate timpurile (inclusiv, ce mișto, de Creatura din laguna neagră, dintr-un film din 1954, la care Ingmar Bergman se uita în fiecare an de ziua lui). 

„So much fun, that’s a crime” este parola cu care se intră la întrunirea netrebnicilor. Line-ul ar putea caracteriza tot filmul, dacă n-ar fi totuși prea cuminte, prea light, prea puțin subversiv: parcă minionii nu strălucesc atât de tare în lipsa morocănosului Gru, cu care aveau simbioza aia demențială, aproape ca dialectica hegeliană stăpân-sclav. Povestea însăși e prea prudentă și expusă la o scară modestă. Dacă n-ar fi minionii minioni, nuș ce s-ar alege: ei sunt haioși și simpatici orice ar face, orice ar spune, dar adevărații lor stăpâni, cei din spatele scenei, ar trebui să-i pună la muncă mai abitir. 

Cea mai așteptată animație a anului, Minions nu este o capodoperă, dar rămâne totuși un must see. N-ai cum să nu te lași dominionat de Vraja galbenă. Dacă îți plac și atmosfera și muzica anilor ’60, e un motiv în plus să-l vezi. 

Notă: 8 

nota_8.jpg

Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApp, ca să-ți încânți prietenii cu postările noastre și acolo.

Citește mai mult despre: avanpremiera Minions

Comentarii 0 comentarii

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult