Regizorul care nu spune o poveste nu primeşte nimic

Entuziasmat de producţiile româneşti de la Fesitvalul de la Cannes, un jurnalist de la Los Angeles Times a scris că e în ADN-ul românilor să facă filme bune. Practic, acum ne-am mai procopsit cu un stereotip, occidentalii au încă un motiv să ne arate cu degetul, să ne discrimineze. Asta e, ne-au pus eticheta de buni regizori. N-o să mai poată românul să meargă în concediu la Londra sau la Amsterdam că localnicii o să-i întindă telefoanele cu cameră, cu rugămintea să-i prindă şi pe ei într-un cadru din ăla artistic, realizat profesionist. Aşa, ca-n „432”.
La fel cum ţiganii s-au specializat pe partea cu cântatul la nunţi, românii or să fie ăia care filmează tot evenimentul.

Parcă-i vezi pe francezi, înainte de câte o cununie civilă. „Am chemat şi un cameraman român, să filmeze cum numai el ştie. O să iasă Moartea domnului Lăzărescu, nu alta.”

Deocamdată, singurul care unifică toate stereotipiile despre români e regizorul ăla care cerşeşte la Universitate. Mă întreb dacă a regizat cu adevărat filme la viaţa lui. Şi dacă da, de unde a obţinut de finanţare. Am auzit că pentru a face rost de bani trebuie să cerşeşti pe la CNC. Or, el cerşeşte la Universitate, ăla e locul lui, l-am tot văzut acolo.

Oricum, pe măsură ce stereotipul se va impune, cerşetorii români din Franţa şi Marea Britanie vor fi numiţi, pur şi simplu, regizori. E deja o vorbă: Regizorul care nu spune o poveste nu primeşte nimic.