Stenograma convorbirii dintre Eminescu şi Creangă

Eminescu: Alo, salut, Ioane, ce mai faci?

Creangă: Salut, bădie Mihai. Ce să fac, iaca, bine, şi când mi-o fi mai rău, aşa să îmi fie. Mi-am umplut o ulcică de vin şi stam singur în bojdeuca mea că, vorba ceea, cu toate că omul este o fiinţă esenţialmente socială, el mai are nevoie şi de clipe de solitudine în care să cugete la condiţia lui pre acest pământ.

Eminescu: Că bine le zici, poporan mic.

Creangă: Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie-mi place să mai stau şi singur câteodată. Mai ales atunci când nu sunt în apele mele frumos curgătoare şi limpezi ca cristalul.

Eminescu: Dar ce s-a întâmplat, Ioane?

Creangă: Ce să fie, golănaş mic şi sifilitic? Am stat aseară la vin şi la snoave cu băieţii până târziu şi am o durere de cap… să-ţi baţi copiii cu şapca udă-n faţa şcolii, nu alta. Acum beau ca să mă dreg. Vorba ceea: Corb la corb nu scoate ochii. Sau nu… Uite ce face băutura din om, nici nu mai ştiu ce zicătoare populară se potriveşte situaţiei de faţă.

Eminescu: Uite de ce te-am sunat, Ioane. Am vorbit cu Titu despre tine şi a zis să vii şi tu la cenaclu săptămâna asta. Ştie că povesteşti bine, i-am arătat-o pe-aia cu capra şi i-a plăcut. Vino mâine seară cu ce-ai mai scris în ultimul timp şi poate citeşti şi tu la Junimea.

Creangă: Băi tăticu, băi derbedeu mic şi boem, n-auzi că am ţinut-o numai în băute? Ce să scriu dacă am stat la vin şi snoave cu băieţii?

Eminescu: Ioane, înţeleg că ţi-e greu, dar până una alta eu încerc să te introduc pe tine în lumea literară, nu invers. Dacă nu te ajutam eu, acuma erai în Spania, la cules de basme populare. Ia pune-te tu şi scrie repede nişte poveşti, să nu vii mâine cu mâna-n cur la cenaclu.

Creangă: Eu la comandă nu scriu…

Eminescu: Şi ce-i arăţi lu’ omu ăla?

Creangă: Cui? Aaa, asta era! Cui pe cui se scoate.

Eminescu: Ce?

Creangă: De zicătoarea asta aveam nevoie adineauri.

Eminescu: Bine, poporan mic şi activ. Te-am lăsat să scrii. Hai, ne vedem mâne, la cenaclu. Te-am pupat.

Creangă: Hai noroc, bădie Mihai. Da unde eşti, că nu te văd?

Eminescu: Normal că nu mă vezi, ţărănuş sinistru, doar vorbim la telefon. E o drăcie pe care am anticipat-o eu într-o poezie de-a mea, prin versurile: “Eram pe când nu m-auzeai/ Azi mă auzi şi nu sunt”.

Creangă: Aaaa, m-am prins. La fel cum ai făcut şi cu teoria relativităţii.

Eminescu: Exact. Păi ce facem aici, ori suntem genii, ori nu mai suntem!