„Super exclusivitatea”, sau despre cum să treci prostia dincolo de graniţele ei

Pe lângă scandaluri, cei de la CanCan inventează şi termeni noi, genul care nasc adevărate controverse filozofice. Aşa e, de exemplu, termenul „super exclusivitate”, pe care l-am întâlnit de mai multe ori în CanCan. Există acest termen în limba română şi, dacă da, ce înseamnă el? Să fie oare cei de la CanCan nişte genii pe care omul de rând nu le poate înţelege?

O explicaţie pentru termen ar fi că cel care a venit cu ideea de „super exclusivitate” este vreun cititor de Hegel, cel care spunea despre una din cărţile sale, „Fenomenologia spiritului”, că e înţeleasă doar de el şi de Dumnezeu. Redactorii de la tabloid, se ştie, sunt mari consumatori de filozofie. Deci probabil „exclusivitatea” e evenimentul despre care ştiu cei de la CanCan şi Dumnezeu, iar „super exclusivitatea” s-ar aplica evenimentelor despre care ştiu cei de la CanCan şi în afară de ei nimeni, nici măcar Dumnezeu. Pare plauzibil, mai ales că Dumnezeu are treburi mai importante de făcut decât să stea geană pe cei de la Cancan.

Dar dacă unul dintre redactorii de la CanCan nu-l înghite pe Hegel şi e mare fan Nietsche? Atunci am avea o problemă, pentru că Nietzsche zicea că Dumnezeu a murit. Iar dacă Dumnezeu a murit, Hegel se înşela, iar diferenţa dintre „exclusivitate” şi „super exclusivitate” n-ar mai exista. Să fie oare „exlusivitatea” sinonimă cu „super exclusivitatea”?

Sau, o a treia posibilă explicaţie ar fi că pur şi simplu „super exclusivitatea” e un termen absolut idiot, care nu există în limba română, iar cei de la CanCan, care-l folosesc insistent, sunt idioţi. Sau super idioţi, cum ar spune ei.

Eu unul înclin spre ultima variantă.