cartie_vechiPe nedrept uitat, Axinte Uricariul a scris la Iaşi prin 1720 o cronică paralelă a Ţării Româneşti şi Moldovei. Băiat întreprinzător şi de meserie logofăt la cancelaria domnească, Axinte al nostru le cerea unor răzeşi la un moment dat să-i dea o pereche de ciubote în schimbul unor acte care să le dovedească hotarele moşiei lor. Răzeşii l-au trimis la plimbare spunându-i că au acte bune şi nu le trebuie altele. Probabil Becali a dat mai mult decât o pereche de ciubote.

În sfârşit, cronica lui Axinte Uricariul s-a păstrat în trei copii, dintre care cele mai bune două provin una de la Bucureşti, cealaltă de la Iaşi. Hârtia era rară printre români acum 300 de ani, aşa că de multe ori proprietarii cărţilor îşi mai notau diverse chestii pe manşetele cărţilor. Pe unul din aceste ceasloave, un proprietar şi-a notat preţul indescifrabil plătit pentru „fusta vară-mi Catinca”. În altă parte apare o notă misterioasă „La Domneşti la pod ce-i zic Faraoane, între doă cruci ce sînt într-o movilă, să caut de un lucru ce mi-au spus logofătul Theodorachi”. Alt proprietar al terfeloagei de la Bucureşti a scris pe mai multe file „Acest letopiseţ iaste al logofătului al treilea Nicolae Nica ot mahalaoa Sfintei Vineri”, ceea ce îmi aminteşte de un bibliofil care îşi ştampilase toate cărţile cu mesajul „Această carte a fost furată din biblioteca d-lui X”.

De departe însă, mult mai hapsân a fost unul din proprietarii variantei de la Iaşia cronicii lui Axinte Uricariul, care a scris aşa pe coperta interioară prin 1760: „Acest letopiseţ este al mieu, a lui Gheorghi Arapul şi l-am cumpărat pe ai mei bani. Iar cini s-ar ispiti a-l fura să fie blăstămat de cei 318 sfinţi din Necheea şi treclet şi proclet şi neertat de Dumnezău. Iar cine l-ar spune să fie ertat de Dumnezău”. Ceea ce ne duce la o concluzie uimitoare: în ciuda bârfelor colportate, moldovenii erau în stare să fure şi cărţi.
Scris de george | Tuesday, 14.01.2014 09:56 TNR Cultural