uccello-paolo-c-face-halfCuvântul ăla cu „p” de pe toate gardurile şi ofertele tarifate sau nu din WC-urile publice derivă din latinescul pullus, care înseamnă „pui”. Cu alte cuvinte, strămoşii noştri vorbeau în metafore chiar şi despre lucruri vulgare.  Tot „pui”, „pasăre”, înseamnă şi uccello (italiană), care mai e folosit şi cu sensul de, pardon, „cocoşel”.


Când freci mai mult echerul decât pensula...
Puţină lume para-academică ştie că a existat un pictor care a rămas în istorie cu numele de Uccello (pe el chemându-l de fapt di Dono di Paolo). Uccello a trăit la Florenţa între 1397-1475 şi a fost fiu de bărbier. Pe vremea aia, bărbierii erau şi chirurgi şi dacă făceai scandal că ţi-au luau gâtul din greşeală, ţi-o retezau scurt că cică au făcut-o în calitate de doctori, sângeratul fiind o practică curentă de vindecare, cum sunt azi curele de detoxifiere.

Istoria nu ne spune care a fost relaţia lui Paolo cu tatăl său, dar e foarte probabil ca partea cu disecatul s-o fi moştenit de la bătrânu’. Că lui Paolo îi plăcea tare mult să disece şi să analizeze. Gurile rele din istoria artei zic că dacă s-ar fi ocupat mai mult cu pictura decât cu perspectiva poate ajungea şi el vreun Rafael sau pe-aproape. Numai că în loc să stea să frece lapis lazuli în atelier, el îşi făcea de cap cu figuri geometrice alături de un matematician pe nume Manetti.

Un prieten, Donatello (care a ajuns un mare sculptor renascentist tocmai pentru că nu se omora prea mult cu abstracţiile), îi tot zicea că perspectiva aia o să-l bage în belele. Şi cam avea dreptate.

Cai verzi în racursi
Florenţei (oraşul) îi cam tremura fundul din cauza unuia John Hawkwood. Fost mercenar într-o armată sau alta, John a învăţat care e treaba şi s-a decis să devină freelancer. Şi încet încet, după metoda raket, oraşele au început să se răscumpere de la el şi să ceară protecţie. Florenţa, ca să-l lingă acolo unde se aşază pe cal, a pus să i se facă portret ecvestru. Comanda a picat pe Uccello, care s-a bucurat, că era cam strâmtorat şi ultima oară când lucrase, la o mănăstire, îi dăduseră ăia numai brânză, astfel că visa şi el la o ciozvârtă de patruped. Şi cum se gândea el la perspectivă şi la copane, a făcut calul să pară mai mare, inclusiv cu părţile necuviincioase. Faptul l-a supărat rău pe capo maestro al Domului, care habar n-avea ce-i aia perspectivă. Astfel că pictorul a trebuit să refacă pictura. Drept răzbunare, Uccello a pictat în mult verde (de unde, probabil, şi expresia „cai verzi pe pereţi”), de zici că John e mort, iar pe cal l-a făcut gata să se prăbuşească (dedesubtul picturii fiind un sarcofag). Dar pictura a fost pe gustul tuturor, mai ales că acolo unde e pusă trebuie să aprinzi vreo 20 de lumânări ca s-o vezi bine.

Perspectiva fără perspective

Paolo a făcut lucrări frumoase (care se pot vedea oricând cu un google imagini). Doar că perspectiva aia l-a smintit de tot. Nevastă-sa îl chema la culcare, iar el, cu un glas vinovat ofta: „Ce lucru minunat e perspectiva asta!”

Atât de mult a evoluat el în ale perspectivei încât la un moment dat, pictând un Sf. Toma pipăind rana lui Cristos, Donatello i-a spus că ar trebui să ascundă tabloul ăla. Nu ştim dacă Donatello era doar supărat că Uccello îi poziţionase portretul al doilea după marele Giotto, înaintea lui fiind chiar autoportretul pictorului (v. imagine), sau doar n-a înţeles tabloul. Cert e că Paolo a fost atât de amărât, că s-a închis în casă pentru totdeauna şi n-a făcut decât să se ocupe în continuare cu perspectiva, murind în semianonimat şi sărăcie.

Întrebarea e: la ce bun atâta perspectivă dacă nu-ţi dă nicio perspectivă?

Şi în zilele noastre elevii italieni agasaţi de părinţi şi profi cu tot felul de fracţii, radicali şi ecuaţii mai zic: „îmi bag uccello-n ea de matematică!”

Scris de stefan | Thursday, 19.08.2010 15:54 TNR Cultural