Jan_van_Eyck_autoportretSe zice că Jan van Eyck (c. 1395 – c. 1441) e descoperitorul picturii în ulei. Până atunci, picta în tempera, ca toată lumea.

Fiindcă la tempera trebuie multe ouă, Jan din tinereţe s-a mutat la Brugge (Bruges), oraş cunoscut pentru gâştele lui şi minunatele ouă.

Pictorului îi plăcea să experimenteze şi s-a apucat de alchimie. De la atâtea experienţe, a rămas fără sprâncene (a se vedea Autoportretul), ceea ce l-a scutit să şi le mai radă, cum era la modă.

Tot frecând ouăle, de necaz, Jan a început s-o dea pe ulei. Şi aşa s-a născut pictura în ulei. Asta a plăcut la popor mai ceva ca inimioarele cu steluţe din pozele de pitzi, fiindcă era o pictură cu sclipici şi cu mai mulţi megapixeli faţă de pictura în tempera.

Şi cum şi pe atunci spionajul şi contrainformaţiile erau în floare, Jan a mai descoperit ceva: că are un frate. Cu vreo 30 de ani mai în vârstă, de la care chipurile ar fi învăţat să descopere pictura în ulei. I-au arătat şi actele şi l-au chemat la Gent (Gand) să lucreze împreună cu „frate-su”. Aşa au zis mafioţii din Gent ba p-a mamii voastre celor de la Brugge şi au confiscat meritul descoperirii picturii în ulei.

Jan a ajuns la faţa locului fix cât să-l audă pe fratele muribund spunându-i „bine ai venit frăţioare, ţi-am pregătit nişte ulei, că poate eşti însetat de pe drum”. Pesemne că acestuia i se „greşise” compoziţia, deoarece la autopsie i-au găsit ridicat nivelul de terebentină din sânge.

Van_Eyck_-_Arnolfini_PortraitLăsându-l pe aşa-zisul frate chiar acolo, sub o lespede funerară (sub care încă mai rezidează, dacă nu l-or fi mutat), s-a apucat să-i continue lucrul la altar.
Printre figurile de pe altar se pot remarca un Adam foarte supărat şi o Evă care-i dă soţului nu un măr, ci o smochină, ca să-i amintească că vremea aia trece şi că oricum ţi se smochineşte, vrei nu vrei.

Jan a devenit atât de celebru încât era căutat de bogătaşi să le facă poze, ba mai era chemat şi la nunţi, tot în scopul de a imortaliza evenimentul.
Un exemplu este Soţii Arnolfini. Este un tablou sclipitor şi a plăcut la multă lume. E cică o poză de nuntă. Ce e clar e că s-au pus la ţolul cel mai trendy de atunci, să crape facecodex-ul de ciudă (încă nu era facebook, că tiparul încă nu se implementase).

Are patru personaje, dintre care două se văd doar dacă ţii neapărat: adică pictorul însuşi şi cu un tovarăş de ulei. Aceştia din urmă se văd în oglinda din spate, ceea ce înseamnă că sunt în faţa noastră, în afara tabloului, doar că noi nu-i vedem. Că altfel n-am putea vedea tabloul.

Ăsta ar fi primul mister. Jan a fost aşa de mândru că ne-a făcut-o încât nu s-a putut abţine şi a tras un graffitti pe peretele din spate: „Johannes de eyck fuit hic. 1434” (adică el fu p-acilea, ceea ce înseamnă că nu mai e, chiar dacă se vede în tablou).

Al doilea mister ar fi că nu se ştie despre care Arnolfini e vorba şi nici despre care soţie. Naivii au crezut că e vorba de Giovanni di Arrigo şi Giovanna Cenami, doar că s-a descoperit acum vreo 15 ani că ăştia s-au căsătorit la 13 ani după realizarea portretului şi la 6 ani după moartea lui Eyck).

Ori este vreo soţie necunoscută, ori vreo proastă pe care vreunul dintre Arnolfini a încercat s-o îmbârlige ca să i-o tragă sub pretext că o ia de nevastă după.

Ori e vorba de vărul lui di Arrigo, di Nicolao, cu prima soţie. Doar că femeia era moartă de un an. Deci, îl avem pe el viu şi pe ea scoasă din lada frigorifică pentru o poză scurtă. Oare?

De fapt, e vorba de un trucaj abil al lui van Eyck, plătit gras de Giovanni di Nicolao Arnolfini, care vroia să arate că e căsătorit ca să poată să-şi ia rată la bancă pentru o căruţă mai ca lumea. Dacă apar fraţi peste noapte, de ce n-ar apărea şi neveste?! Uite aşa se pictează istoria!

Scris de stefan | Friday, 10.09.2010 12:19 TNR Cultural