EdwardII-CassellBraveheart vs. Edi II cel Pidosnic
Care om cu ceva inimă în piept nu freamătă la amintirea sălbaticului William Wallace, interpretat de atât de William Wallace-ul Mel Gibson, cum zgonea el cu ghioaga goală englezii îmbuibaţi ce vroiau, conform lui jus primae noctis, a-şi lăsa primii sămânţa în bravele fecioare scoţiene?

Care băiat nu s-a identificat cu virilul războinic în fustă după care suspină  delicioasa domniţă atât de cu vino-n’coa’ întruchipată de Sophie Marceau? Cum îl încornorează Braveheart-ul  pe aproape încoronatul cap al lui Eduard II (1284 – 1327)!... Să nu uităm că tot cam pe-atunci, câteva decenii mai devreme, prin codrii Sherwood-ului, Robin Hood fugărea prelaţii dolofani cu bancomatele la cingătoare! Ce vremuri, ce bărbaţi!

Dacă aţi avut vreo urmă de îndoială că gingaşul Edi II a existat cu adevărat sau că filmul îl exagerează în vreun fel ca să-i mărească,  prin comparaţie, cohoneşii lui Mel, ei bine, realitatea fu mai cruntă de astă dată.

În film, Eduardo se iubeşte cu unu’ Phillip. Acu’ c-o fi fost şi vreo lăchiţă numită Phillip, pe care, în film, cruntul Eduard I, neînţelegătorul părinte al prinţului, îl defenestrează într-un mod grosolan, tot ce-i posibil... Dar istoria zice că a avut nişte legături duioase cu Piers Gaveston, pe care acelaşi nemernic de tată homofob îl tot trimitea în exil, şi el se tot întorcea. Dat afară pe uşa din faţă, se întoarcea pe aia din dos, iar asta lui prinţ Edi îi plăcea nespus.

Într-un final, babacu a binevoit să crape şi Eduard s-a înşurubat în tron cum a putut mai bine, începând să-şi apere preferatul de răutatea celor din jur. Doar că Isabela, nevastă-sa, o franţuzoaică sadea (şi fata lui Filip cel Frumos, slayeru’ de templieri), n-a prea înţeles să-l lase să-şi facă de cap şi ea să stea la gherghef să-l aştepte ca proasta. Mai ales că din vajnicul Wallace nu mai rămăsese decât amintirea unor nopţi fierbinţi... Aşa că s-a cărat în Franţa, şi-a adunat gaşcă, s-a întors şi Edi nici n-a apucat să zică piua, că s-a trezit fără tron şi sechestrat.

Făcându-i-se milă de gingaşul soţ, Isabela a zis să-i facă o surpriză. În miez de noapte răcoros, un hăndrălău l-a imobilizat de pat, iar un altul i-a împlântat între gingaşele-i fese un drug încins suficient de lung şi de gros ca să nu se facă de râs. Se zvoneşte că Eduard a mai apucat să zică suspinând: „Pohta ce-am pohtit”, dându-şi duhul cu zâmbetul pe buze.

 

Englezi vs. francezi, la nivel înalt

James I (1566 – 1625) este un alt rege neînţeles de supuşii lui insulari. La 13 ani, simte o pornire anume spre un verişor de-al lui, iar nesimţiţii ăia de la curte îl răpesc şi-l pun să semneze trimiterea acestuia în Franţa. Traumatizat, astfel, încă din fragedă adolescenţă (la gândul că l-au trimis pe văr la perverşii ăia de francezi), James a devenit un om rău, care îşi omora iubiţii după ce se plictisea de ei. Într-ascuns, el vroia să emigreze în Franţa şi se tot interesa de un post de rege acolo. Din păcate pentru el, picând prea des la testul oral, şi refuzând proba cu săritul cu coarda, el nepricepând cum e să sari cu tine însuţi, n-a primit niciodată viza.


La capitolul perversiuni, francezii au stat întotdeauna mai bine decât vecinii lor de peste Mânecă. Adesea ei îi ispiteau pe aceştia îmbrăcându-se în colanţi mulaţi, ultimul răcnet la Paris. Richard I, aşa Inimă de Leu cum era, s-a trezit astfel în patul fermecătorului Filip II (1165 – 1223). A doua zi, prinşi unul lângă altul, Richard a zis mai întâi că de la atâta cognac a greşit patul, apoi a dres-o luându-l pe după gât pe Filip şi întrebând unde e fotograful de la Paris Match pentru poza oficială.


În general, regii Franţei au fost cam unul papanache, altul afemeiat, ca să vezi că la ei alegerile chiar exprimau năzuinţele poporane. Mai mult, când nevoiaşii mai ieşeau în stradă şi strigau „Fuck le roi!”, regele era gata să le dea satisfacţie. Un scriitor de la începutul secolului al XVIII-lea grăia astfel: „Henri III iubea bărbaţii, Henri IV, femeile, Ludovic XIII, bărbaţii, Ludovic XIV, femeile, e oare timpul să se reîntoarcă drăgălaşii?”.


„Drăgălaşii” erau sugacii regelui, pentru care se făcea casting serios – nu intra orice panaramă, era competiţie pe brânci. Candidatul trebuia să fie manierat şi să-şi facă peruca numai la hair styliştii care beau apă plată cu lămâie. Creţul trebuia să-l aibă ferm şi elastic, şi dacă se îngrăşa două kile, regele îi desfăcea contractul şi-l trimitea în Rusia, unde era primit de Petru cel Mare, şi el fin degustător al produselor franceze.


Ca orice cardinal din perioada aia, Richelieu era un cardinal diabolic. El a profitat politic de Ludovic XIII băgându-i-l pe gât pe marchizul de Cinq Mars, poreclit aşa pentru faptul că putea să-şi îndese în posterior cinci batoane Mars concomitent. Marchizul i-a apărut suveranului în rochie, iar acesta, spun cronicile, fără niciun fel de introducere galantă, i-a zis: „În pat, maintenant!”


Şi lui Philippe d’Orléans, fratele lui Louis XIV, îi plăcea mult compania cavalerilor de Kurlandia. Un soldat remarcabil, lua masa la popotă şi, om cultivat fiind, umbla mult pe la şezători.


Degeaba vine Revoluţia Franceză şi decapitează monarhia, odată cu Restauraţia bourbonă (1814), hop pe tron Ludovic XVIII, care, aţi ghicit, are anumite preferinţe...


Istoria, într-adevăr, se repetă...

Scris de stefan | Saturday, 11.12.2010 15:19 TNR Cultural