1bouchermunichIluminismul bate obrazul perversiunii

În secolul XVIII apare Iluminismul. El risipeşte ce mai rămăsese din întunericul ascuns în minţile oamenilor şi rosteşte lucrurile într-un mod clar ca lumina-n ochi.

În noua lumină, depistarea perversiunii n-a fost decât o chestiune de câţiva zeci de ani (timp în care cărturarii au tot aşternut articole în Enciclopedie), iar aceasta a fost redefinită. Cum religia era obscură, deci în neconcordanţă cu noua stare de fapt, perversiunea n-a mai fost considerată un păcat, ci doar o insultă civică, o pată pe obrazul public.

Liber la perverşi
În ediţia de data trecută, am urmărit viaţa perversă a regilor curului. E vremea să ne aplecăm şi asupra supuşilor.

Ca nişte buni creştini, francezii de rând nu se sinchiseau prea mult de ce zice publicul, aşa că, după apariţia zvonurilor cum că sodomia nu mai e un păcat, au început să guste din ce în ce mai des plăcerile de la cour.

Pe la 1730, locuitorii Parisului erau cam 600.000 – fără turiştii care deja făcuseră coadă, să fie primii care văd Tour Eiffel-ul. Dintre aceştia, poliţia depistase în jur de 40.000 de sodomiţi – ceea ce înseamnă că numărul lor era mult mai mare. În timpul Luminilor, el cu siguranţă s-a dublat. Mai ales că „iluminatul public” nu se referă la conştiinţă, ci la străzi, perversiunea a putut să prospere în parcuri, cartiere cu mori roşii, cabarete, la umbra fetelor în floare, vorba scriitorului.

 

Pedofilia nu era pedofilie
Cum pe atunci copiii încă erau consideraţi nişte adulţi mai mici, în loc de păpuşi şi căluţi, unchiu’ Jean le dădea la nepoţi să se joace cu cocoşelul. Al lui. Dacă micuţul François scâncea că cică n-are gustul lu’ ţâţa lu’ mami, Jean îi şoptea aspru şi eficient că dacă suflă, o beleşte.

Şi aşa, pedofilia înflorea. Sau mai corect spus, pedofilia nu era ce e acum. Primele versuri din La Marseillaise, „Alons, enfants de la Patrie!”, indică fără doar şi poate preferinţele francezilor din acea perioadă. Abia Napoleon, care era adesea confundat cu un copil din cauza staturii şi a formelor pubere, incerte sexual, a hotărât ca sexul cu copiii să fie pedepsit. Nedumeriţi, mareşalii i-au spus: „ce, eşti copil?!”

Negrii – discriminaţi, dar neexploataţi încă
Cum în Paris începuse deja invazia de negri, naturalistul conte de Buffon (1707-1788), un admirator al baletului creat de Lully şi un înverşunat inamic al rapperilor, care i se pişau pe arbuşti, le spunea acestora „măi, animalelor”. Afro people au rămas astfel studiaţi la capitolul zoologie, lingându-se pe bot multă vreme de gangbanguri interrasiale cu blonde voluptoase. Fiindcă zoofilia încă era calea cea mai scurtă spre rug... Inclusiv a animalului, y compris. Mare ghinion! Tocmai în epoca frivolităţii!

Domniţele pofticioase şi foarte greu de consolat precum madame de Pompadour îşi satisfăceau fantasmele citind Frumoasa şi bestia sau, dacă asta era împrumutată, se mulţumeau cu Legăturile primejdioase de Choderlos de Laclos.

Desfătările naturii
Aşa cum se poate înţelege din filozofia şi arta epocii (Boucher, Fragonard, Watteau), dacă o făceai în natură se numea că e o chestie „naturală”. Astfel, pentru a scăpa de acuzaţii, perverşii, după ce-l făceau pe Motanul Încălţat la duelul din zori şi se încălzeau la un lapte gros cu camarazii, trimiteau prin cameriste rupte de şale SMS-uri dulci la dmoazele. Ei îşi invitau alesele inimilor să iasă „pour un instant” din confortul budoarului, „în pădure, să culeagă fragi şi mure”. Între două şedinţe de pictoriale „incendiare”, inocente pin-up girls precum bucălata mademoiselle O’Murphy (preferata pictorului Boucher) se lăsau convinse şi ieşeau parfumate cu Rococo Chanel nr.5, fapt pentru care vecinele invidioase şi virgine le strigau „cocotelor!”.

Ţinând cont de pasiunea tinerelor pentru mitologie, muşchetarii le ofereau o plimbare pe ghidonul Pegasului până în grădinile Tuileries. Acolo, le ziceau că e o pădure franceză – „enchantée”, gângureau copilele –, şi apoi le delectau, drept preludiu, cu un sărut francez.

Nu de multe ori, tatăl fetei apărea în cel mai nepotrivit moment, când fetişcana prinsă en levrette striga pătimaş „encore une fois!”. Părintele îl lua la goană pe curtezan prin boscheţi agitând o cheie franceză şi urlând: „sacré français!” Sau, în cel mai bun caz, îşi chema un frate-doi şi o făceau une partouze pe nesimţită, s-o înveţe minte să dea la alţii ce li se cuvine doar membrilor familiei.
Numărul viitor e dedicat inegalabilului pervers care a fost marchizul de Sade. Au revoir!

Scris de stefan | Saturday, 18.12.2010 11:46 TNR Cultural