marchizu_de_sadeIntroducere – fără masochism, sadismul e doar a sad story
Donatien Alphonse François, conte de Sade, s-a născut în 1740 şi a murit în 1814, continuând să trăiască în conştiinţa posterioarelor pe care le-a marcat, interior şi exterior. Din păcate pentru el, acestea n-au fost nici pe departe atâtea câte şi-ar fi dorit.
În general, el era conte, dar după ce a citit despre marchizul de Carabas, plăcându-i acest nume foarte sugestiv, a început să se prezinte drept „marchiz”, făcându-le astfel în ciudă baronilor locali.  De asemenea, având în vedere egalitatea de rang, spera s-o cunoască pe marchiza de Pompadour, căreia îi cam plăcea la...
După cum îl arată şi numele, Sade a fost un sadic sadea. El era un sadic fără pereche. Nedreapta istorie a făcut să se nască înainte de apariţia masochismului. Părintele acestuia, Sacher-Masoch, era la fel de necăjit că nu l-a apucat pe marchiz. De supărare că l-a născut cu un secol mai târziu, acesta îi spunea maică-sii: „dă, mamă cu biciu-n mine”.
Copilăria şi cariera militară – de la Alinuţa cea sadică la Hänsel & Gretel
Alphonse a fost un copil precoce. Încă de când a început să vorbească, şi-a exprimat dorinţa de a o cunoaşte pe Alinuţa. A devenit brusc irascibil când i s-a spus că e doar o glumă. Drept răzbunare şi-a rebotezat toate slujnicele cu numele de Gillette: Gillette Mach 1, 2 şi 3, iar bona lui preferată era Gillette Fusion.
În adolescenţă îmbrăţişează cariera militară, şi ea pe el, fiind mai mult decât apt pentru ce presupunea aceasta: jafuri şi violuri cu Hänseli&Greteli prusaci. În ciuda numelui, Războiul de Şapte Ani n-a fost un război bine crescut, astfel că Donatien avea o groază de timp liber pentru poker pe pedepse şi gagicăreală, mai mult sau mai puţin galantă. Fiind un sadic consecvent, şfichiuia fără milă veniturile familiei, fapt care l-a determinat pe tac-su să-i găsească o nevastă rezistentă în şale, dar şi cu bani.
Mărirea şi decăderea marchizului de Sade
De voie, de nevoie, se căsătoreşte cu Renée-Pélagie de Montreuil în 1763. Cei doi se înţeleg foarte bine. Donatien nu prea dă pe acasă, ocupat fiind să bată casele de toleranţă. Când mai apare, din când în când, are bătături în palmă şi febră musculară de la atâta biciuit, aşa că stă cuminte până se reface. Această pasiune este văzută cu ochi răi de către poliţişti, invidioşi că ei n-au atâta vreme pentru bordel. Fiind slab dotaţi tehnic, ei trebuie să se deghizeze în cocote, pentru a-l prinde pe marchiz când scoate cătuşele.
Într-o zi, în 1768, prostituatele fiind în vacanţă de Paşti, pe Alphonse îl apucase sevrajul: tremura tot şi făcea spume de furie. A şters toate colţurile oraşului – nici urmă de curvă. A dat un ride până pe centură – ţipenie. Cum mergea el supărat şi fără ţintă, s-a împiedicat de o cerşetoare. Rose Keller, 30 de ani, văduvă. Cam nespălată, dar mergea de una mică...
A adus-o acasă, a legat-o de pat şi a biciuit-o după pofta inimii. Femeie proastă din popor, neştiind ce-i aia artă, aia n-a apreciat deloc tratamentul. Ea ştia una şi bună: după ce-i rupea oasele, bărbatul o lua şi la p...
Întrebată la poliţie cum a fost, femeia a spus doar: „bestial”. Fiindcă doar o bătăiţă acolo nu era suficient ca să salte ditamai marchizul, i-au născocit o blasfemie, că tot era Paştele. Familia reuşeşte însă să-l scoată cravaşă curată.
Anne-Prospère de Launey, sora nevesti-sii şi călugăriţă, tocmai făcuse 17 ani şi de Sade s-a grăbit, să nu prindă cumva majoratul virgină. În niciun... aspect.  Madamme Montreuil, mă-sa Annei şi soacra lui de Sade, nu s-a arătat încântată de orele de pregătire intensivă la libertinaj sexual oferite cu generozitate de marchiz. Astfel că i-a băgat acestuia o strâmbă, sub forma unei scrisori către rege.
În 1772, adună patru fete şi, ca să le treacă tracul, le-a oferit cantaridă. Proastele îşi închipuie că le-a otrăvit şi se pun să ciripească unde nu trebuie. Iar începe hăituiala, iar scapă.
Îşi ia mulţi servitori, aleşi după consistenţa feselor („ca două jumătăţi care au jurat să nu se despartă niciodată”, citat din memorie) şi dimensiunile vergelelor. Fete şi băieţi sunt puşi să joace rolurile din 120 de zile ale Sodomei, carte pe care o va scrie mai târziu. El devine astfel sadic cu normă întreagă. Jocul de societate preferat era trenuleţul, jucat mai mult cu băieţii: el îşi lua modestul rol de vagon, fiindcă locomotiva doar o lua la spate.
Pârnaia – sfârşitul unui vis şi începutul gloriei
Donatien scapă de pârnaie până în 1777. Din acest moment, începe turul Franţei în puşcării şi psihuşce, cele mai importante momente ale traseului fiind: 10 ani la Bastilia, 3 ani la Bicêtre şi ultimii 13 la Charenton. În puşcărie, el îşi reia titlul de conte, sperând să aibă parte de o evadare ca a contelui de Monte-Cristo.
În puşcărie, Sade obişnuia să spună cu amărăciune: masturbare humanum est, pervesare divinum.
La un pas de libertate, dar ghinion...
Pe 2 iulie 1789, Sade strigă printre gratiile Bastiliei: „Săriţi! Se ucid prizonieri!”. Citoaienii sunt în întârziere cu pregătirile pentru Revoluţie, aşa că nu-l bagă în seamă. Aflând că Bastilia stă să cadă (pe 14 iulie), poliţia, foarte atentă cu sănătatea lui Donatien, are grijă ca acesta să nu fie înăuntru în acest moment. Ba, mai mult: îl duc la spital. Spitalul de nebuni.
Filozofie şi perversiune
În puşcării, ca să nu-şi iasă din mână, s-a apucat de scris opere delicioase, un adevărat Înşir’te perversiuni.
Fiind un filozof de vază, a pus totul pe seama Naturii. El nu l-a scos din schemă pe Dumnezeu, ci dimpotrivă, l-a făcut Perversul suprem, fiindcă te pune să te abţii de la toate, ceea ce e de-a dreptul sadic.
Pentru că era nobil, Sade nu a fost băgat la comun cu toţi păduchioşii, în ciuda protestelor lui: „cine o să-mi ridice săpunul când îl scap la duş?”, ofta el.
Una dintre cărţi a ajuns şi pe mâna lui Napoleon, care, după ce a făcut un xerox după ea, a aruncat-o în foc, demonstrativ, zicând: „ce pervers!” Şi l-a trimis la ospiciu pe Sade, ştiind că marchizul e productiv numai când e departe de ispitele vieţii.
În general, gardienii îl lăsau să scrie, apoi îi confiscau foile sub pretextul de fabricare de materiale pornografice. După ce le studiau cu atenţie, le vindeau pe şestache.
Despre Sade sunt prea multe de spus, iar despre scrierile lui şi mai multe. Cu toate că şi-a notat cu meticulozitate toate perversiunile care i-au trecut prin cap, el n-a prea avut cum să le pună pe toate în practică, având în vedere că aproape jumătate din viaţă şi-a petrecut-o doar cu sine însuşi. Când se întâlnea cu alţi deţinuţi, aceştia îl tachinau: „numai pana e de tine”. Drept replică, el le spunea bancuri cu sadicul şi homosexualul, şi aceştia se retrăgeau, recunoscându-i superioritatea.
Scris de stefan | Saturday, 08.01.2011 20:42 TNR Cultural