___Angel-Crying-HeadstoneRomanticii ştiau ce-i viaţa
Deşi pare greu de crezut, romanticii nu erau chiar atât de existenţialişti pe cât am tinde să credem. Ei chiar credeau că viaţa are sens. E drept, doar unul, şi acela ducând direct la cimitir.

Primii cărora viaţa le-a răspuns cinstit la întrebarea „încotro” au fost preromanticii (numiţi aşa din cauza unui notar agramat, care i-a greşit în acte, scriind „pre” în loc de „prea”). Ei au înfiinţat o şcoală, The Graveyard School, adică: şcoala din cimitir, mai mult cu seral şi fără frecvenţă.

Elevii şcolii din ţintirim
Din această sobră instituţie făceau parte vreo 15-20 de poeţi, majoritatea popi (că, pe atunci, şi la Anglitera tot cei cu sutana ştiau a ţine pana), dintre care, aşa de chestie, vreo 5 erau Thomas, după numele mic.

Thomas Chatterton (1752-1770) a fost cel mai precoce dintre toţi, el reuşind performanţa să se mute definitiv în cimitir înainte să facă majoratul. Colegii lui i-au scos vorbe că cică ar fi jucat necinstit, dopându-se cu arsenic.

Printre cei mai puţini norocoşi se numără Christopher Smart (care, fiindcă n-a folosit cremă de protecţie UV, a ajuns la St Luke’s Hospital for Lunatics) şi William Cowper, care a murit de ruşine fiindcă a încercat să se sinucidă de trei ori şi nu i-a reuşit. 

Memento worry
Cea mai gustată poezie din epocă a fost a lui Thomas Gray şi se intitula Elegie scrisă într-un cimitir de ţară (1751). Cum ţăranii din împrejurimi nu ştiau să citească, graffitti-ul a rămas întreg, la fel şi autorul lui.

În versurile respective, după ce trage concluzia că „poteca slavei doar la groapă duce”, pe poet îl buşesc lacrimile. El începe să-şi închipuie cum clăcaşii analfabeţi se vor întreba unde e când n-o mai fi. Apoi, îşi scrie singur epitaf, plângându-şi de milă că n-are cine să-l citească: „Aicea doarme-n a ţărânii poală...” etc etc.

Viaţa bate teatrul
Gray avea la fereastră un drug de fier de care să lege cearşafurile înnodate, în caz că ar fi izbucnit vreun incendiu. Ar fi fost de neiertat să nu poată contempla frumuseţe de pălălaie de la o distanţă adecvată. (Din acelaşi motiv, autorul Fetiţei cu chibriturile nu se despărţea de funie.)

Fiindcă spectacolele live erau o raritate pe atunci, un incendiu devastator, un naufragiu reuşit sau o execuţie impecabilă erau întotdeauna binevenite, lăsând sălile de teatru pustii. Esteticianul Edmund Burke (1729–1797) explica asta prin ataşamentul social faţă de victime: „Mila e o pasiune însoţită de plăcere pentru că ea provine din dragoste şi din afecţiune socială.” (Despre sublim şi frumos) Ca atare, după cum bine ştim din istorie, mai ales cererea de execuţii a cunoscut un mare avânt.

Mila de sine chiar îţi şade bine
Romanticii au fost nişte neînţeleşi. Cei care erau însă suficient de inteligenţi ca să se înţeleagă pe ei înşişi aveau posibilitatea să se autocompătimească. Înainte ca marele Hegel să scoată pe piaţă conştiinţa de sine, romanticii au descoperit mila de sine.

Spre deosebire de Poetul Gării de Nord, Poeţii Cimitirului nu se lăsau seduşi de surâsul fetei din tramvai, ci de propria lor durere. Nimic nu le făcea plăcere mai mare decât să şi-o închipuie pe fata din tramvai suflându-şi mucii în batistă de atâta bocit la mormântul lor. Pentru a fi mai eficienţi, romanticii îşi construiau mai multe morminte virtuale pe site-urile de profil.

Când ajungeau la cimitir, îşi puneau la iPod nişte Lacrimosa şi-şi dădeau frâu liber autocompătimirii. „Suntem ca şi morţi!” murmurau ei cu ochii perdeluiţi de lacrimi. 

Adio, Werthy! Nu te vei uita niciodată!
Cel mai de seamă reprezentant al romantismului, tânărul Werther, s-a bucurat de o milă de sine de cea mai bună calitate. Îndrăgostit nebuneşte de Lotte, el ar fi înnebunit de supărare să afle că aceasta este îndrăgostită la rândul ei de el. Cum, însă, n-a fost cazul, ea zicându-i în faţă că e un emo nenorocit, Werther a putut să-şi plângă de milă nestingherit de nimeni, continuând să scrijelească pe stejarii falnici „Wërty und Lotte = Liebe”. „O, aş fi vrut să mă îngropaţi la o margine de drum, sau într-o vale singuratică, iar preotul şi levitul să treacă închinându-se pe lângă piatra cu inscripţie şi samariteanul să verse o lacrimă pentru mine.” Aşa glăsuieşte Werther în scrisoarea de adio. Să le mai fie milă şi altora de el, că Goethe s-a săturat...
Scris de stefan | Sunday, 10.04.2011 10:47 TNR Cultural