Infama istorie a romantismului (VI) – Piranesi, arhitectul gherlei

Romanticii din perioada de care ne ocupăm îşi închipuiau că au imaginaţie, deşi habar n-aveau cu ce se mănâncă aceasta. Atunci când fetele le arătau tubul de frişcă, în loc să reacţioneze ca nişte bărbaţi normali, spuneau că la colivă se pune orez cu lapte.

Ei credeau că o clădire trebuie să-ţi suscite imaginaţia: cu cât e mai dărăpănată, cu atât e nevoie de mai multă imaginaţie pentru a o reîntregi. Exploatatori nemiloşi, aceştia alegeau construcţii cât mai părăginite, pentru a obliga imaginaţia să lucreze peste program.

În topul preferinţelor erau, cum e şi logic, bolovanii. Ajunşi, după o excursie istovitoare, lângă un bolovan mai acătări, romanticii îşi anunţau iubitele că se află în faţa magnificului tron al lui Nabucodonosor. Apoi trimiteau imaginaţia în secolul VI i.C, în loc s-o folosească în scopuri mai nobile, ca de exemplu, să le promită fetelor nişte grădini suspendate sau să le ghicească în palmă că o să se mărite cu un rege sirian.

Totuşi, cei mai modeşti (să le zicem „realişti” în paranteză, să nu ne audă) se mulţumeau şi cu ruine mai dezvoltate: o biserică gotică părăsită de cel mult două-trei secole, un castel cu donjonul lipsă etc.

Mi chiamo Battista
Graficianul Battista Piranesi (1720 – 1778) a fost un artist serios, cu care nu se putea glumi. Era suficient să-ţi sufli nasul în prezenţa lui şi zicea că-i iei prenumele la mişto.

Piranesi admira foarte tare Roma antică, pe vremea când nu era plină de scutere. Lui i s-a spus, mai târziu, că n-a fost admis la şcoala romantică fiindcă poate fi confundat cu o anvelopă, deci e cel mult un preromantic. Lovit în orgoliul artistic, Piranesi a ţinut să le arate că toată Roma e a lui, antică sau nu. 

Cetatea eternă îşi retrăieşte gloria
De specialitate arhitect, Piranesi s-a apucat să reconstruiască virtual Roma antică. După cum bine ştim din manualele de istorie, romanii nu cunoşteau toate literele alfabetului latin, astfel că ei scriau „V” în loc de „U”. Atunci când descoperea câte o inscripţie din asta greşită, Piranesi ştia că se află în faţa unui monument de ignoranţă romană şi trecea la treabă. El scana ruina, o refăcea în programul care îi poartă numele şi o orna cu obiecte de uz casnic roman.

Afacerea mergea de minune. La el veneau împăraţi precum Traian şi Nero, care erau în procese cu statul pentru redobândirea proprietăţilor pierdute. Ei spuneau că desenele pe care le face Piranesi sunt o reconstituire fidelă a bunurilor furate de-a lungul istoriei şi că nici nu le mai trebuie cadastru. De asemenea, Spartacus a ţinut morţiş să-i reconstituie arena de la Colosseum, fiindcă avea un meci important cu echipa Etiopiei.

Clienţii mai ţărani îi respingeau schiţele pe motiv că sunt prea artistice şi pentru a locui în astfel de case îţi trebuie o anumită stare.

Ajuns cunoscut şi pe meleagurile urmaşilor romanilor, el a colaborat cu diferiţi artişti români, precum Vasile Cârlova, căruia i-a realizat coperta albumului Ruinurile Târgoviştei.

La mititica mare
Romantic în adâncul sufletului, el a lăsat deoparte afacerile şi s-a apucat să deseneze lucruri înălţătoare. Cele mai înălţătoare au fost nişte închisori foarte înalte, cu toate că se numeau carceri şi erau private. Mai ales de lumină. Ele erau atât de înalte încât gardienii de jos aveau gâtul strâmb, iar cei de sus aveau rău de înălţime.
Penitenciarele lui Piranesi erau un fel de zgârie-nori în domeniul lor. La acest proiect, artistul a fost inspirat de Vadim Tudor cu ideea lui a „aşezământului de cultură şi odihnă”. 

Infractori romantici din toate colţurile lumii îşi făceau rezervare în celulele lui Piranesi. În foarte scurt timp a început să circule şi folclorul: „Făceam joc şi tâlhărie să mă duc la Pira-n puşcărieeee…”, sau: „Urcă mamă-n deal la cruce/ Să vezi duba cum mă duce/ Mă duce, mă ocoleşte/ La Piranesi-n beci m-opreşte”.