Infama istorie a romantismului (XII): canibali duşi cu Pluta Meduzei

Titlul tabloului Pluta Meduzei vine de la faptul că, în ciuda mormanelor de cadavre de pe ea, ambarcaţiunea continuă să plutească. Este nepăsătoare la drama umană care are loc, cu toate că e înghesuială. O alta, mai cinstită, s-ar fi dat imediat la fund. Dar, atunci s-ar fi numit Pluta Mădusei şi n-ar mai fi atârnat pe perete la Luvru.

„Meduza” – tablou postvivant
Pânza a fost pictată între 1817-1819 de Théodore Géricault, care ne garantează că şi restul tabloului îi aparţine. Chiar şi izmenele pe care le agită negrul din vârful compoziţiei.

După cum bine se ştie, tabloul porneşte de la un fapt real şi sfârşeşte la un fapt divers, că aşa este istoria: nedreaptă. Géricault a reconstituit în atelierul său tragedia naufragiului, construind macheta fregatei „Meduza” şi presărând-o cu cadavre de la morgă. Fiindcă îi mai lipseau vreo 120 de corpuri, el s-a gândit să sugereze că ce n-au apucat să mănânce ceilalţi a fost înghiţit de valuri.

Théodore era foarte pasionat de tabloul respectiv. Când mai ieşea la scăldat cu tovarăşii, intra în apă şi imediat le zicea că se întoarce, să facă pluta.

Compoziţie canibalică – membre pentru membri
Compoziţia tabloului este în mare parte piramidală: în vârful piramidei se află, cum e şi firesc, cel mai slab dintre toţi, cel care urmează să fie prânzul. Ca să nu fie prea sărat de la apa mării, e ţinut deasupra. Negrul respectiv a fost atras mişeleşte în jocul piramidal „dai un membru acum şi în trei zile ai cincisprezece”: adică „cincisprezece membri pe tine”, aşa cum era stipulat într-o notă de subsol din contract. E şi explicabil: pe pluta Meduzei era atâta foame, că oamenii nici chef să se sinucidă nu aveau, deci nu prea existau voluntari.

Géricault ilustrează exact momentul în care negrul vede o corabie de piraţi somalezi. El îşi scoate izmenele şi le arată, pardon de expresie, p…, doar doar îi întărâtă să vină să se măsoare ca-ntre negri. Somalezii şi-au dat seama că e o capcană şi s-au cărat iute, arătându-le „m…e”. Ceea ce era o abstracţiune, evident, niciunul dintre ei nevrând să ajungă în gurile flămânde.