Istoria sfârşitului lumii (I) – începuturile

Fiindcă 21 mai 2011 tocmai a trecut zâmbind impertinent celor care erau convinşi că, vorba unui clasic, this is it, TNR Cultural amână următorul număr din Istoria romantismului şi trece în revistă principalele sfârşituri ale lumii ratate.

După cum unii au aflat deja, istoria însăşi a luat sfârşit nu de mult. A pus ultimele note, a luat catalogul şi dusă a fost. Francis Fukuyama a dat-o la dispăruţi în 1992 (The End of History and the Last Man). Mulţi elevi au intrat în grevă, considerând că meritau să fie şi ei întrebaţi ce materii ar fi trebuit să dispară.

Deci, nemaiavând o istorie care s-o termine, lumea rămâne neterminată. Ea a zis că mai stă.

De-a lungul istoriei, diferiţi oameni au considerat că lumea fără sfârşit n-are niciun sens. Deoarece nu reuşeau să aibă o viaţă ca lumea şi ţineau morţiş să aibă o lume ca viaţa.

De când şi-au dat seama pe ce lume sunt, aceştia au început să se întrebe când o să se termine, în loc să se întrebe, ca orice om serios, unde. Lor, pur şi simplu, nu le plăcea lumea şi nici lumii de ei.

Zoroastru vs. the World
Zoroastru a fost profet şi a trăit undeva între 1800 i.C. şi 600 i.C. Gurile rele spun că s-a născut chiar în 1800, dar că vroia să se dea mai tânăr cu 1200 de ani.

Cu acest nume predestinat, el nu putea să lupte decât de partea Binelui împotriva Răului. Când avea boală pe careva, îi ardea un „Z” pe uşă, iar acela ştia că i-a sosit sfârşitul.

Lui Zoroastru nu-i plăcea deloc lumea, fiindcă lumea avea mai multe vaci şi cămile decât el. Atunci, el a considerat că lumea trebuie să se cam termine.

Pe atunci, în religia lui, ordinea se numea asha. Ziua venea după noapte conform lui asha, cânepa creştea tot după principiul asha. De unde şi expresia: asha da, asha nu.

Zoroastru a zis că asha nu se mai poate şi a început să se închine la zeul Ahura Mazda, sperând să prindă o promoţie sau măcar ceva second hand.

Văzând că nici asha nu merge, profetul a ameninţat lumea cu o „facere minunată”, adică un ras complet de pe faţa pământului. Apoi, morţii cică ar învia şi Mazda îi va judeca, împărţindu-i în buni şi răi. Lumea i-a râs în nas lui Zoroastru, spunând că totul e reclamă mascată la maşinile japoneze.

Profetul a tot aşteptat sfârşitul acesteia. Sfârşit de oboseală, s-a gândit să lase urmaşilor sarcina să se ocupe de final. Neavând urmaşi, şi-a lăsat sămânţa într-un lac din sud-estul Iranului şi a pus 99 999 de suflete ale celor drepţi s-o păzească. Până când o fecioară se va scălda în lac, va rămâne însărcinată şi îl va naşte pe Saoshyant, eroul care va da bătălia finală. Cum pe atunci virginele nu-şi arătau nurii pe la ştranduri, niciuna dintre ele n-a putut fi însămânţată.

Sfârşitul lumii à la grecque
Grecii antici, precum Heraclit, nu prea credeau că lumea se termină aşa, pur şi simplu. Pesimişti din fire, ei erau convinşi că lumea o ia de la capăt, făcând exact aceleaşi prostii, fără să se înveţe niciodată minte. Singura lor consolare era că ei vor fi la fel de deştepţi şi filozofi.

În antichitate, sfârşitul, pur şi simplu, n-avea loc. Lumea se ţinea bine la vârsta ei şi n-avea de gând să se termine.