Istoria sfârşitului lumii (II) – Montanus apocalypticus

Ar fi minunat să ai o lume fără războaie, fără taxe şi cu îngheţată care te face fotomodel. Ar fi şi mai minunat să nu fie nevoie s-o împarţi cu nimeni (nici lumea, nici îngheţata).

Nu la fel de logic gândesc şi profeţii apocalipsei. Ei se încăpăţânează să vrea o lume perfectă pentru toţi. Pentru asta, evident, fie că ai o viaţă meseriaşă sau nu, ar trebui să-ţi iei bye bye de la ea, ca să vină una pe cât de perfectă, pe atât de naşpa – pentru toată lumea la fel.

Unul dintre aceşti profeţi a fost Montanus. El s-a născut în Frigia. Pe atunci, Frigia era în Asia Mică, după care a dispărut pentru că au venit turcii. Ei nu puteau locui într-un loc cu un nume atât de nepotrivit.

Pe vremea profetului, Asia era „mică”, fiind abia în secolul al II-lea. De fapt, ca să fim mai precişi, e vorba de a doua jumătate a secolului, dar Montanus era un profet optimist şi o vedea ca pe jumătatea plină a acestuia.

Montanus şi-a pus numele respectiv nu pentru că ar fi practicat alpinismul, ci pentru că era fan Hanna Montana. El a calculat că sfârşitul lumii va veni în momentul în care Hanna nu va mai fi fată mare. Din păcate pentru el, cântăreaţa n-a vrut să-i răspundă la avansuri, mulţumindu-se cu ce câştiga din concerte.

Mâhnit, Montanus şi-a găsit mângâierea în braţele spirituale ale două colege: Priscilla şi Maximilla. El a avut grijă ca ambele să fie virgine. De prima (pe numele întreg: Priscilla Presley) nu se putea îndoi, fiind bine păstrată de Michael Jackson. 

Răutăcioşi, oamenii Bisericii ziceau despre ei că sunt nişte păgâni şi că făceau menage à Troia. Ei mai aveau boală pe cei trei fiindcă aceştia susţineau că după botez orice păcat e de neiertat. Ceea ce excludea din start faza cu patrafiru’ în capul tinerelor fete şi, ca atare, o mare parte din plăcerea popilor.

Dar ce-i enerva cel mai tare pe preoţi era că Montanus o ţinea morţiş cu sfârşitul lumii tocmai când Biserica îşi începea şi ea activitatea. Biserica avea nevoie de lume. Aşa că l-a excomunicat rapid pe frigian.

Abia în secolul al VI-lea au avut curaj să se ia de el şi la modul direct. Un anume Ioan din Efes, la comanda împăratului Iustinian, a dezgropat cadavrul profetului şi pe cele ale profeteselor şi le-a ars. În caz că dădea Dumnezeu cu vreo Apocalipsă de pământ, Iustinian n-avea chef să-i vadă pe ereticii ăştia la Judecata de Apoi, jubilând.