Istoria sfârşitului lumii (III) – Apocalipsa a fost deja!!!

Meciul dintre Dumnezeu şi Satan a durat vreo 5500 de ani după Facerea Lumii. Mai-marele, plictisit de driblingurile întunecate ale adversarului, şi-a introdus, într-un final, jucătorul cel mai de valoare, Dumnezeu jr., sau, cum îl ştiu suporterii: Jesus Christ Superstar. În sfârşit, tabela de marcaj indica 1-0.

Retrogradat, Lucifer a bântuit 1000 de ani divizia a II-a, jucând cu echipe mai slabe de înger, gen FC Arhanghelsk şi Sportul Călugăresc.

Satana nu mai vrea amicale
După 1000 de ani, Satan (cu nicneimu „Păţitul”) a jurat răzbunare. Aproape nebăgat în seamă timp de un mileniu, căpitanul echipei de culoare şi-a zis că, dacă e nevoie, va apela şi la fault şi la henţ, numai să pună mâna pe Cupa Graalului.

Una dintre primele apariţii pe teren e consemnată de un cronicar din epocă după cum urmează: „un soi de pitic oribil la vedere. (…) Gât subţire, o faţă scofâlcită, ochii foarte negri, cu fruntea ca scoarţa, încreţită, cu nările subţiri şi gura ca un bot, cu buzele umflate şi bărbia trasă înapoi şi foarte ţeapănă, cu o barbă de ţap, cu urechile păroase şi lunguieţe, cu părul ridicat în vârful capului, dinţi de câine, ţeasta ascuţită, pieptul umflat, spatele cocoşat, cu fesele tremurânde, veşminte sordide, încins de efort, cu tot trupul aplecat înainte.” Aşa-l zugrăveşte în cuvinte călugărul Raoul Glaber, cronicar de la anul 1000 (Historiarum libri quinque ab anno incarnationis DCCCC usque ad annum MXLIV). El mai afirmă că arătarea i-a apărut într-o dimineaţă lângă pat şi că avea, fireşte, gânduri necurate.

Întunericitul a protestat, spunând că e imposibil să-i fi văzut fesele tremurând, fiindcă îşi lăsase coada lungă. Glaber a replicat: „Să zici mersi că intri în anale, perversu’ naibii”.

La anul 1000 s-a strigat „Apocalypse now!”
În jurul anului 1000, Europa aştepta sfârşitul lumii. Că ar fi fost chiar la 1000, adică anul naşterii lui Isus, sau 1033, anul când acesta a intrat pe banca de rezerve, sau undeva între, nimeni nu putea afirma cu exactitate, fiindcă pe atunci nu prea se făcea şcoală. În schimb, oamenii se jucau într-o veselie „Foamete, comete, epidemii şi erezii”. Jocul dura mult: exemple erau destule.

Sigebert de Gembloux este un cronicar care a trăit în secolul al XII-lea, dar, pentru că repetase de multe ori clasa, a ajuns să scrie despre secolul al XI-lea. În a sa cronică, Sigebert a descris un cutremur teribil şi o cometă a cărei lumină a intrat în casele oamenilor, care fuseseră debranşaţi de la electricitate.

În 997 apare „boala focului”, „un foc ascuns care, dacă ataca un membru, îl devora, despărţindu-l de trup”. Cronicarul afirmă că supravieţuitorii se duceau cu membrele ce le mai rămăseseră la moaştele sfinte, ca să se facă bine. Acestea îi tratau cu răceală, de unde şi expresia: „moaşte pe gheaţă”.

În 1033, lumea îl tot aştepta pe Isus să înmulţească mâncarea, dar fiindcă aceasta lipsea cu desăvârşire, nu avea ce să înmulţească. În consecinţă, oamenii mureau de foame. Dacă totuşi unii puneau mâna pe un codru de pâine, se întâmpla în felul următor: „(…)înţepenindu-şi mâinile pe mâncare, încercau s-o ducă la gură, dar, prea slăbiţi, renunţau, descurajaţi, fiindcă nu aveau puterea s-o facă până la capăt.”

Despre eretici tocmai informaţiile picante lipsesc, fiindcă omul medieval n-avea televizor, ci doar imaginaţie. Despre o sectă maniheistă, Glaber nu vrea să ne spună prea multe, adăugând că au săvârşit „orori şi crime a căror simplă relatare ar fi un păcat”.

Maniheiştii respectivi au fost puşi pe jar în 1022 la Orléans. Ei erau atât de duşi, încât s-au suit voioşi pe rug, strigând: „Nu ne doare, nu ne doare, c-am mâncat fasole tare”. Ceea ce le-a fost fatal: locuitorii nu mai văzuseră fasole nici în vise. Cuprinşi de flăcări, ereticii au admis că s-au înşelat, simţind pe pielea lor ce înseamnă o glumă proastă. Ei au zis „piua”, dar era prea târziu.