Istoria sfârşitului lumii (IV) – ceva alinieri de planete

Planetele: „Noi vrem Pământ!”
Nu, nu e vorba de Planeta Moldova şi de cernoziomul românesc, ci de nişte hapsâne de corpuri cereşti (că nu le poţi spune altcumva), care au dorit să ia Pământul la oameni.

Mai precis: să-l scuture de primate şi alte vieţuitoare. În acest scop, ele s-au adunat de numărate ori în şir indian, gata de atac. Dar, ori nu s-au sincronizat perfect, ori s-au certat care să ia bucata cea mai mare, că Terra a scăpat neatinsă. Văzându-le cum se chinuie să-i ia gâtul, ea le-a zis, în batjocură: „Go, Planets!”

La cataclisme, clima bizonică nu e suficientă!
Unul dintre primii care au aflat din calcule când e întâlnirea de la nivel înalt a planetelor a fost astrologul Juan de Toledo. În 1179, el a prezis că alinierea va avea loc în 1186 şi că vor fi consecinţe zguduitoare şi furtunoase. Din Spania până în Persia, oamenii au început să sape gropi pentru a se refugia, iar în Bizanţ ferestrele palatului imperial au fost zidite.

Ţăranul din Spania nu s-a abţinut să nu se laude pe youtube cu noile achiziţii: „Vai, vai, dar ce se-ntâmplă? Innncrediiiibil! Ce ştergătoare de parbriz anti-diluviene are acest Audiii!”

Auzindu-l, şi, epuizate din cauza efortului de aliniere, planetele au rupt rândurile, amânând atacul pe mai târziu.    

Londra a rămas fără ploaie tocmai de sfârşitul lumii!
În 1524, planetele erau sub semnul Peştilor. Fiindcă nu le vine rândul prea des la conducere, Peştii le-au trimis la produs urgent. Planetele au început un nou aliniat şi au pus de-o uneltire împotriva suratei cu ochi mari albaştri.

Astrologii care au filmat cu telescopul ascuns şedinţa din sistemul solar sunt: Nicolaus Peranzonus de Monte Sancte Maria (nu vă luaţi după aparenţe, e doar unul) şi Johannes Stoeffler (1452-1531).

Nicolaus a vândut preţioasele informaţii serviciilor britanice. Era logic că, dacă Peştii sunt la putere, iar lumea va fi înghiţită de ape, unde ar putea începe Potopul? În Londra, fireşte…

20.000 de londonezi (însemnând cam toată populaţia capitalei sănătoasă la cap şi în general la data de 20 februarie 1524) au părăsit home sweet home, preferând să se instaleze pe nişte înălţimi de unde să aibă un view cât mai wide asupra Potopului.

La fiecare freamăt de vânt sau nor insinuant, bravii consumatori de eggs&bacon&Benny Hill închideau ochii şi murmurau „This is it!”… Doar că „it” a preferat să rămână între copertele romanului scris de yankeul cu nume de rege. Nici măcar o ploicică, o burniţă sau câteva picături de rouă acolo…

Nicht Apokalypse
Stoefller a postat încă din 1499 avertismente privitoare la decizia lumii de a o sfârşi în 1524. Cum şi în Germania planetele erau tot sub semnul Peşti, Johannes i-a sfătuit pe compatrioţi să înveţe să înoate.

Ambiţioşi, nemţii au început să construiască tot felul de plutitoare große. Cel mai serios proiect a aparţinut contelui von Iggleheim: o arcă de trei stele (câte o stea pentru fiecare etaj). Groful considera că este buricul pământului şi că merită o ambarcaţiune pe măsură. Degeaba i-au zis săracii „boierule, nu fie noe, lasă-ne şi pe noi o tură”, n-a vrut să asculte, umplându-şi arca cu rude şi alte animale.

Pe 20 februarie, în Germania, cu toate că pe atunci nu se numea aşa, s-a rupt cerul a ploaie. Înspăimântaţi de picurii grei, prevestitori a prăpăd, sărăcanii au început să se calce-n picioare, omorându-se.
Ei şi-au amintit că von Iggleheim nu-i citise pe Marx und Engels şi s-au gândit că ar trebui să-i dea o lecţie de comunism. Cum chiaburul de contele s-a dovedit a fi cam reacţionar, mulţimea a pătruns pe arcă şi l-a ucis cu pietre.

Se pare că, potolindu-şi setea de sânge, planetele au rupt iar rândurile. Dezamăgit, Stoeffler şi-a reluat calculele şi am mai adăugat 4 ani de viaţă Pământului, mutând apocalipsa în 1528. Plictisit, acesta l-a luat la şto, cum e şi firesc.

Încă o dată, nimic. Sfârşitul lumii nu cunoştea punctualitatea nemţească.