Drive – Unstoppable

Drive – Unstoppable

Solid. Intens. Hipnotic. Inspirat. (timesnewroman.ro)

Hollywood-ul cel mocirlos şi obosit tocmai a primit o gură de aer proaspăt şi (sperăm) înviorător în compartimentul (wheel) thriller action odată cu lansarea la şosea a lui Drive. Toate transporter-urile şi fast&furious-urile au privit neputincioase cum pierd teren în faţa acestuia. Cum era şi de aşteptat, surpriza vine de la un european – mai mult, un compatriot al lui Lars von Trier.

Din câte am înţeles, Ryan Gosling a apărut, ca şcoleru’, la Winding Refn, cu compunerea lui Hossein Amini, iar acesta a făcut harşt-harşt aproape un sfert din scenariu. Ryan a numărat până la 30 (de replici scoase) şi s-a calmat. Şi bine a făcut. I s-a înscenat ceva grandios – a intuit el pe loc.

Regimul de austeritate n-a vizat doar dialogul – înlocuit europeneşte de tăceri şi priviri cu înţeles –, ci orice lucru care, în mintea unui regizor obişnuit cu întrebarea „ce e cinematografia”, ar putea dăuna minunatei simplităţi căreia, din lipsă de vocabular, îi spunem magie.

Ryan este Driver, just Driver, un aliaj rar de erou-antierou, obţinut de Refn după ce a scos obeza imagine a eroului american dintr-o baie de acid. Pure drive (mă refer aici (şi) la sensul de „pulsiune”, „instinct”, al termenului drive). Driver e un engine în trei trepte: prima, munca din timpul zilei, ţine de teorie (jobul de la atelier – cunoaşterea mecanismelor), a doua, platourile de filmare (demonstraţia de virtuozitate), a treia, şofer pentru spărgători (the dark side). Atâta vreme cât îşi poate menţine echilibrul între contrarii, trăieşte.

Doar că apare iubirea (ştiu că sună ca dracu, dar mă ţin pe poziţii, nu schimb). Sub forma lui Irene, jucată de cea mai candidă prezenţă pe ecrane de la Shirley MacLaine încoace (vezi The Apartment): Carey Mulligan.

Şi totul se transformă într-o poveste de dragoste, cu apropieri timide, dar cu atât mai intense, ca în In the Mood for Love, şi care, ca orice poveste de dragoste adevărată, n-are cum s-o sfârşească bine. Din calmul elegant dar apăsător al filmului, violenţa ţâşneşte cu o putere disproporţionată, amintind de filme mai vechi ale lui Lynch, precum Wild at Heart. Atmosfera de irealitate, retro (filmarea wide, culorile puternice, dar reduse ca număr, decorul minimalist) este susţinută splendid de coloana sonoră pusă la punct de  Badalamenti (cel care a creat pentru Lynch). So haunting…

Winding Refn şi-a făcut rodajul cu chestii – aş îndrăzni io să exprim – ceva mai dure: trilogia Pusher (primul, cel din 1996, pentru vremea aia, e revoluţionar, toate rămânând foarte actuale) şi Valhalla Rising (unde personajul principal, One Eye,  „driven by hate”, e la fel de enigmatic precum Driver). E o ironie a sorţii, evident, faptul că lumea descoperă filmele astea (excepţionale) doar pentru că Refn rulează acum la Hollywood.

 

nota_9Notă: 9 (i-am fi dat mai mult, dar mai aşteptăm nişte capodopere; ălora cât o să le mai dăm?!)

Scris de Stefan
@Fără categorie
13 octombrie 2011 15:10

Articole asemanătoare

Vezi mai mult