The Rum Diary – Du-o la Johnny Depp doar dacă-ţi dă de băut!

În ciuda faptului că vezi alcooluri grele din două în două minute, filmul este mai degrabă unul dietetic. La modul că makerii s-au gândit că prea mult sex, action & thrills strică. Problema e că au exagerat de-a dreptul cu grija pentru sănătatea cine-consumatorilor, fiindcă nici cine ştie ce dramă nu e, şi nici comedie pe toată linia.

Empatizez cu dragostea lui Depp pentru Hunter S. Thompson, după a cărui carte s-a făcut scenariul. Nici faptul că însuşi Thompson nu s-a chinuit să-şi scoată din sertar cărţulia semiautobiografică timp de 40 de ani nu mă îngrijorează. Dar mă întristez când văd cum se scurge vlaga dintr-un film cu potenţial.

Funny şi touchy pe bucăţi, lui The Rum Diary îi lipseşte coagulantul, iar direcţia are precizia unui beţiv care încearcă să se semneze cu jetul în zăpadă.

Problemele apar chiar în poveştile principale. Chenault (al cărei nume, chiar şi numai el, ridică anumiţi fiori pe şiră oricărui bărbat) îl seduce corespunzător pe tânărul ziarist, dar ne lasă, şi pe noi şi pe el, cu ochii în soare. Luată la rost privitor la motivaţii, răpitoarea sirenă cu azur în priviri ne livrează un mister în niciun caz de genul pe care să ni-l dorim.

Cum se decide Kemp, cel căruia portoricanii ar trebui să-i ridice statuie pentru vânzarea de spirtoase pe care le-a făcut-o, cum se decide acest scriitoraş neafirmat şi blazat să muşte mâna care l-a hrănit e cam neveridic aci…

Filmul are câteva scene de râs din toată inima, precum cea cu Johnny care conduce o maşinuţă stând în poala tovarăşului său (merită toţi banii!). În plus, un plăcut parfum retro, nişte simboluri (chestiile roşii care apar la câte un început de capitol) şi parafraze pentru cunoscători. (Clar că faza cu Johnny în poala lui Sala, pierzând controlul maşinii pe scări în jos e o genială răstălmăcire a faimosului cadru cu căruciorul din Crucişătorul Potemkin)… Ah, şi, era să uit: un mare cuţit în spatele turistului american, acel fat ass care crede că toată lumea (latină) e a lui. Nice, so nice… Şi ar mai fi chestii drăguţe. Păcat, mare păcat de ele.

Sfârşitul, sub forma unui textuleţ scris pe fondul unui peisaj maritim, nedumereşte: ni se spune ce se întâmplă cu Kemp, cel pus pe fapte mari, după. Aşa, ca pentru proşti, după părerea mea. Who gives a damn rum if that’s a happy end or not?! E ca şi cum continui un banc.

În fine, poate avem prea multe pretenţii faţă de un film autobiografic. De vină e şi ambalajul: noi, ăştia, mai puţin avizaţi, aşteptam un thriller caliente, cu răsturnări de situaţii, cu femei fatale necruţător-distrugătoare, cu un antagonist care să te facă să-ţi clănţăne dinţii-n gură de jmecher periculos ce e etc. etc.

Notă: 7 (sorry, Johnny, we still like you, but…)